© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 15 mai 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a publicat hotărârea cu privire la fondul cauzei Seksimp Group S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 30085/13).
Cauza se referă la un litigiu privat despre o presupusă neîndeplinire a obligațiilor contractuale care decurg dintr-un contract de locațiune, în urma căreia instanțele naționale au obligat societatea reclamantă să plătească o sumă presupus disproporționată în calitate de despăgubiri, fără a oferi motive suficiente. Societatea reclamantă și-a bazat cererea în fața Curții pe Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la momentul desfășurării evenimentelor, activitatea economică a companiei reclamante a constat în principal în darea în locațiune a hambarelor de porci și a parcelelor de teren, iar unicul său asociat și fondator, S.B., se afla în cea mai mare parte în afara Moldovei. La 18 iunie 2010, compania reclamantă a dat în locațiune companiei T. două hambare pentru porci și parcele de teren, în schimbul unei chirii anuale de 3.600 de euro (EUR). În aceeași zi, societatea reclamantă a oferit în locațiune companiei L. trei hambare pentru porci și parcele de teren, pentru o chirie anuală de 5.400 EUR, în aceleași condiții contractuale aplicabile companiei T. În ambele contracte de locațiune a fost indicată adresa oficială a societății reclamante și datele bancare personale ale lui S.B. Potrivit societății reclamante, în aceeași zi a fost emisă o factură fiecăreia dintre cele două societăți, care conținea datele bancare ale societății reclamante.
La 3 august 2010, compania T. a încercat să transfere suma pentru chirie în contul bancar indicat în contract, dar plata a fost returnată, deoarece contul bancar nu aparținea societății reclamante. La 5 august 2010, compania T. a trimis o scrisoare către societatea reclamantă la adresa oficială, solicitând predarea oficială a hambarelor și a parcelelor de pământ, precum și transmiterea datelor bancare corecte. Compania a afirmat că lipsa unui răspuns înainte de 12 august 2010 ar fi fost considerată o acceptare tacită a preluării hambarelor și a parcelelor de teren de către respectiva companie. Societatea reclamantă nu a răspuns. Potrivit societății reclamante, scrisoarea nu a fost niciodată livrată la adresa sa oficială. În aceeași zi, la 5 august 2010, compania T. a semnat două contracte cu compania L. pentru achiziționarea de animale și furaje, angajându-se să plătească penalități pentru îndeplinirea cu întârziere a contractului.
La 22 februarie 2011, compania T. a depus o cerere de chemare în judecată împotriva societății reclamante, prin care a solicitat încetarea contractului de locațiune din 18 iunie 2010, din cauza faptului că societatea reclamantă nu transferase hambarele pentru porci și parcelele de teren și nu furnizase date bancare corecte. Compania T. a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul material în valoare de 1.219.000 de lei (echivalentul a 72.370 EUR la momentul respectiv), ceea ce reprezenta penalitatea pe care societatea T. o plătise societății L. în baza contractelor încheiate între acestea. Societatea T. a susținut că eșecul societății reclamante de a transfera hambarele și parcelele de teren și lipsa unor informații bancare corecte împiedicase îndeplinirea condițiilor contractului de locațiune, ceea ce, la rândul său, a împiedicat compania T. să-și îndeplinească obligațiile față de compania L.
Judecătoria Economică a transmis citația și cererea de chemare în judecată prin scrisoare recomandată la adresa oficială a societății reclamante, indicată în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice. Cu toate acestea, atât citația, cât și cererea de chemare în judecată au fost returnate instanței cu mențiunea „nimeni nu locuiește la adresa dată”. Subsidiar, la 18 aprilie 2011, în absența societății reclamante, Judecătoria Economică a admis integral cererea companiei T., stabilind existența cauzală între eșecul companiei reclamante de a transmite bunurile închiriate și informația corectă privind datele bancare și penalitățile survenite ca urmare a eșecului companiei T. de a-și îndeplini obligațiile contractuale în raport cu compania L. Hotărârea instanței nu a fost atacată cu apel; respectiv, aceasta a devenit definitivă, iar compania T. a inițiat procedura de executare. Pe parcursul procedurii de executare și în lipsa societății reclamante, bunurile sale au fost vândute în cadrul licitației pentru o sumă totală de 891.500 de lei (echivalent cu 53.995 EUR).
În luna octombrie 2011, societatea reclamantă a aflat despre procesul civil, hotărârea Judecătoriei Economice din 18 aprilie 2011 și petrecerea licitației. Potrivit societății reclamante, la 12 septembrie 2011 toate activele sale au fost vândute la licitație.
La 28 octombrie 2011, societatea reclamantă a formulat apel împotriva hotărârii instanței de fond, solicitând restabilirea termenului de introducere a căii de atac și anularea hotărârii. Societatea reclamantă a argumentat, printre altele, că dosarul fusese examinat în absența sa, întrucât citația nu ajunsese niciodată la S.B., care nu locuia în Republica Moldova; că nu exista nicio legătură de cauzalitate între pretinsa neîndeplinire a condițiilor contractului de închiriere și compensația solicitată, care era speculativă și disproporționată; că a avut loc transferul de facto al hambarelor pentru porci și al parcelelor de teren, și că societatea T. înregistrase contractul de locațiune în Registrul bunurilor imobiliare. Referitor la datele bancare, societatea reclamantă a susținut că S.B. era singurul său asociat, iar contractul includea contul său bancar personal, care era cunoscut de către toate părțile. Societatea reclamantă a susținut, de asemenea, că a luat cunoștință de hotărârea judecătorească și de procedura de executare abia la 21 octombrie 2011, atunci când S.B. a fost informat de către contabilul-șef cu privire la acest lucru.
La 3 aprilie 2012, Curtea de Apel Chișinău a restabilit societatea reclamantă în termenul pentru exercitarea apelului, a reexaminat fondul cauzei cu participarea sa și a menținut hotărârea instanței de fond. Instanța de apel nu a furnizat niciun răspuns la argumentele societății reclamante privind cuantumul disproporționat al despăgubirilor pentru prejudiciul material dispus de către instanța de fond.
Ulterior, societatea reclamantă a depus un recurs împotriva hotărârii Curții de Apel Chișinău, însă la 11 octombrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul societății reclamante inadmisibil, bazându-se pe argumentele instanței de apel.
După comunicarea prezentei cauze către Guvern, Agentul guvernamental a depus o cerere de revizuire la Curtea de Apel Chișinău, solicitând constatarea unei încălcări a drepturilor societății reclamante garantate de Articolul 6 § 1 din Convenție și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și recuperarea prejudiciului moral în limitele acordate de către Curte în baza Articolului 41 din Convenție.
La 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Chișinău a admis parțial cererea Agentului guvernamental. În special, instanța și-a anulat propria decizie din 3 aprilie 2012, constatând un viciu fundamental în procedura anterioară, și a dispus o nouă examinare a apelului declarat de către societatea reclamantă. Instanța nu a recunoscut încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și a respins cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, concluzionând că aceasta nu avea competența de a se pronunța cu privire la astfel de aspecte.
Ulterior, Agentul guvernamental a solicitat Curții de Apel Chișinău o încheiere suplimentară în cadrul aceleiași proceduri de revizuire, pentru a se pronunța în mod explicit asupra pretenției sale privind recunoașterea încălcării dreptului societății reclamante. După ce această cerere a fost respinsă de către instanța de apel, Curtea Supremă de Justiție a trimis cauza înapoi către instanța de apel pentru o nouă examinare a cererii.
Cu privire la procedurile naționale petrecute în absența societății reclamante, Curtea a considerat cert faptul că aceasta nu recepționase citația la ședința de judecată în fața instanței de fond. Cu toate acestea, societatea reclamantă a avut posibilitatea reală de a obține o nouă examinare contradictorie după ce aflase de hotărârea instanței de fond din 18 aprilie 2011. În special, Curtea a ajuns la concluzia că societatea reclamantă a fost în măsură să își prezinte argumentele cu privire la cuantumul disproporționat al despăgubirii solicitate și să conteste faptele și probele din cadrul procedurii de apel, ceea ce ar fi putut determina anularea hotărârii în primă instanță și adoptarea unei noi hotărâri pe fond. În consecință, Curtea a constatat că societății reclamante i-a fost asigurată în practică o nouă audiere contradictorie în fața unei instanțe cu competență deplină, cum ar fi Curtea de Apel Chișinău, care a reexaminat fondul cauzei și, prin urmare, absența acesteia în instanța de fond a fost remediată. Prin urmare, Curtea a constatat lipsa unei încălcări a Articolul 6 § 1 în privința procedurilor naționale petrecute în absența societății reclamante.
Totodată, Curtea a menționat că instanțele naționale nu au analizat argumentele societății reclamante, potrivit cărora cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul material a fost disproporționat față de chiria anuală, instanțele inferioare nu au aplicat dispozițiile Codului civil care au determinat amploarea daunelor compensatorii, fiind necesară luarea în considerare a culpei societății reclamante în cauzarea prejudiciului, iar compania T., cunoscând despre pretinsa neexecutare a contractului de către societatea reclamantă, a încheiat două contracte cu societatea L., angajându-se să plătească sancțiuni excesive, în ciuda faptului că aceste argumente sunt relevante și importante pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, Curtea a considerat că instanțele naționale trebuiau să acorde un răspuns expres la argumentele prezentate de către societatea reclamantă, fiind încălcat astfel principiul echității procesuale, garantat de Articolul 6 din Convenție, o dată cu ignorarea argumentelor societății reclamante. În acest sens, Curtea a stabilit încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, rezultată din lipsa unei motivări adecvate a deciziilor instanțelor naționale.
Referitor la plângerile societății reclamante în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că instanța de fond a dispus achitarea de către societatea reclamantă a prejudiciului material, mărimea căreia depășea de douăzeci de ori valoarea contractului încheiat între societatea reclamantă și compania T. Instanța de fond nu a evaluat proporționalitatea mărimii compensației în raport cu comportamentul și riscul asumat de către societatea reclamantă și, prin urmare, nu a aplicat dispozițiile relevante din Codul civil. În plus, societatea reclamantă a luat cunoștință de hotărârea instanței de fond abia în octombrie 2011, după ce aceasta fusese deja executată și bunurile societății reclamante deja vândute la licitație. Deși societatea reclamantă ar fi putut contesta licitația și procedura de executare, aceasta nu a avut nicio șansă de a opri licitația și executarea atât timp cât hotărârea instanței de fond era în vigoare. În ceea ce privește apelul societății reclamante împotriva acestei hotărâri, Curtea a constatat că procedurile care au urmat în fața Curții de Apel Chișinău și în fața Curții Supreme de Justiție nu au fost echitabile în sensul Articolului 6 din Convenție. În consecință, Curtea a stabilit că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Având în vedere încălcările constatate, Curtea a considerat că problema aplicării Articolului 41 nu este pregătită pentru decizie. În acest sens, Curtea a rezervat chestiunea oferirii unor eventuale despăgubiri pentru o procedură suplimentară, ținând cont de posibilitatea încheierii unui acord între Guvern și societatea reclamantă.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
