© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 15 mai 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Postica v. Republica Moldova (nr. 49906/14).
Cauza se referă la percheziția efectuată la domiciliul reclamantului, urmată de confiscarea unor bunuri ale sale.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 1 februarie 2013 a fost inițiată urmărirea penală împotriva reclamantului pentru fapte de escrocherie. În special, el a fost suspectat că ar fi primit 20.000 de euro de la M.C. pentru a achiziționa un teren în numele său, însă, fără a-și respecta promisiunea, a refuzat să restituie banii. La 7 august 2013, procurorul a pus reclamantul sub învinuire, ordonanța reiterând cu exactitate descrierea evenimentelor prezentată în ordonanța de pornire a urmăririi penale din 1 februarie 2013.
La 27 noiembrie 2013, procurorul a emis o ordonanță privind efectuarea percheziției la domiciliul reclamantului. În aceeași zi, judecătorul de instrucție din Judecătoria Centru, mun. Chișinău a autorizat percheziția. La descrierea competențelor de percheziție acordate, instanța a folosit în încheierea sa exact aceeași formulări ca cele din ordonanța procurorului.
La 14 decembrie 2013, organul de urmărire penală a percheziționat domiciliul reclamantului și a confiscat două telefoane mobile, un laptop, un „set de documente” neidentificat, două puști de vânătoare și muniție pentru puști. Percheziția a fost efectuată în prezența soției și a copiilor reclamantului.
Potrivit reclamantului, mandatul de percheziție emis de către judecătorul de instrucție la 27 noiembrie 2013 i-a fost pus la dispoziție abia la 2 ianuarie 2014.
La 3 ianuarie 2014, reclamantul a formulat recurs împotriva mandatului de percheziție, susținând că acesta nu se întemeia pe motive suficiente și că nu exista nicio suspiciune rezonabilă că ar fi comis o infracțiune. El a susținut că împrumutase bani de la M.C. și că au existat neînțelegeri între ei cu privire la rata dobânzii aplicabile, litigii care, în orice caz, urmau să fie soluționate în instanțele civile. La 24 ianuarie 2014, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul său ca fiind tardiv.
La 9 ianuarie 2014, reclamantul a depus o plângere la judecătorul de instrucție, susținând că percheziția fusese ilegală deoarece avusese loc în absența sa și deoarece poliția confiscase documente și obiecte care nu aveau legătură cu acuzațiile penale formulate împotriva sa, care nu fuseseră menționate în mandatul de percheziție. El a solicitat anularea rezultatelor percheziției. La 26 februarie 2014, judecătorul de instrucție din Judecătoria Centru, mun. Chișinău a respins plângerea sa. Judecătorul a notat că reclamantul nu contestase în mod oficial mandatul de percheziție emis la 27 noiembrie 2013, dar că, în orice caz, o evaluare pe fond a plângerii a arătat că percheziția fusese efectuată în conformitate cu dreptul procesual penal intern. Decizia nu a inclus nicio evaluare a domeniului de aplicare al mandatului de percheziție.
La 13 martie 2014, printr-o ordonanță, procurorul a încetat urmărirea penală împotriva reclamantului, concluzionând că în acțiunile reclamantului nu fuseseră identificate elementele infracțiunii incriminate.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns de faptul că efectuarea percheziției a încălcat dreptul său la respectarea domiciliului, garantat de Articolul 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”). În special, el a susținut că percheziția fusese efectuată pentru a „regla conturile” cu M.C., un fost ofițer de poliție, și că nu exista nicio suspiciune rezonabilă că reclamantul ar fi comis o infracțiune. De asemenea, el a susținut că mandatul de percheziție nu oferea motive rezonabile și suficiente, deoarece textul său era prea general, în timp ce judecătorul a repetat pur și simplu demersul procurorului. În cele din urmă, el s-a plâns că organul de urmărire penală nu încercase să-l contacteze în ziua respectivă pentru a-i asigura prezența. Totodată, reclamantul a invocat în fața Curții că nu a avut la dispoziție nicio cale de atac efectivă în această privință, contrar Articolelor 6 și 13 din Convenție.
Guvernul nu a fost de acord cu afirmațiile reclamantului și a susținut că măsura era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim de apărare a ordinii publice și de prevenire a criminalității, și era proporțională. El a susținut că legislația internă permitea efectuarea percheziției în absența persoanei vizate, dar în prezența unui membru adult al familiei. De asemenea, Guvernul a susținut că mandatul de percheziție fusese suficient de precis și că o descriere mai exactă a obiectelor care urmau să fie confiscate sau formatul lor (electronic sau pe hârtie) ar fi limitat în mod inutil împuternicirile de percheziție acordate. Guvernul a menționat că măsura de confiscare a calculatorului și a telefonului reclamantului fusese proporțională, deoarece era posibil ca reclamantul să fi stocat documente incluse în mandatul de percheziție, deși în format electronic, inclusiv în contul de e-mail. Guvernul a invocat că, în mod similar, confiscarea puștilor și a muniției reclamantului fusese legală, chiar dacă nu era explicit acoperită de mandatul de percheziție, deoarece soția reclamantului nu a putut prezenta o licență care să autorizeze depozitarea acestora. Ulterior, s-a constatat că permisul de port-armă al reclamantului expirase la 4 noiembrie 2013 și, în consecință, reclamantul a fost urmărit penal pentru depozitare ilegală de muniție.
Curtea a observat că domiciliul reclamantului a fost percheziționat în baza unei încheieri judecătorești în cursul unui proces penal în care el era acuzat de escrocherie. Măsura a constituit o ingerință în „domiciliul” și „corespondența” reclamantului și se poate accepta că ingerința a fost „prevăzută de lege” și a servit unui scop legitim în temeiul Articolului 8 § 2 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea a examinat, din perspectiva necesității ingerinței, dacă modul în care organul de urmărire penală efectuase percheziția a fost prescris de mandatul care o autorizase.
În acest sens, Curtea a notat că autorizarea judiciară prealabilă a percheziției a reprezentat o garanție importantă împotriva abuzurilor, observând că o parte a mandatului specifica legătura cu infracțiunea investigată și că percheziția viza documente referitoare la bunuri. Cu toate acestea, Curtea a notat că partea care se referea la „obiectele și bunurile dobândite ca urmare a infracțiunii” a fost formulată în termeni generali. Mandatul de percheziție nu oferea detalii suplimentare despre bunurile vizate, forma documentelor solicitate sau tipul de obiecte și bunuri căutate, chiar dacă ar fi putut face acest lucru, având în vedere amploarea dosarului penal care se referea la presupusa escrocherie și refuzul de a restitui o sumă de bani. De asemenea, actul dat ar fi putut prevedea în mod explicit confiscarea și analiza ulterioară a conținutului telefoanelor și a laptopului personal al reclamantului, precum și a conținutului contului său de e-mail, în special pentru că acesta din urmă necesita o autorizație separată din partea unui judecător de instrucție, în conformitate cu art. 133 din Codul de procedură penală.
În cazul de față, Curtea a considerat că termenii generali ai mandatului de percheziție au acordat organului de urmărire penală o discreție nelimitată în a stabili ce obiecte și documente urmau să fie confiscate. Acest lucru s-a reflectat în modul în care acesta a fost executat, fiind confiscate telefoane mobile și un computer. Totodată, Curtea a observat că nici controlul judiciar ulterior nu a urmărit dacă fusese respectat domeniul de aplicare al mandatului de percheziție și dacă aceste obiecte fuseseră confiscate sub formă de venituri ale presupusei infracțiuni, sau în calitate de „documente privind bunurile”. Absența unei astfel de evaluări nu putea fi remediată prin interpretarea domeniului de aplicare al mandatului de percheziție prezentată de către Guvern în observațiile sale în fața Curții. În orice caz, încetarea urmăririi penale în privința reclamantului, din lipsa elementelor infracțiunii, după trei luni de la percheziție, era un indiciu al lipsei de relevanță a obiectelor confiscate pentru cauza penală.
Având în vedere termenii generali ai mandatului de percheziție în prezenta cauză, Curtea nu a considerat că autorizarea judiciară prealabilă a percheziției sau controlul judiciar ulterior s-au dovedit a fi garanții adecvate împotriva posibilelor abuzuri de putere în timpul executării percheziției. În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că percheziția domiciliului și a corespondenței reclamantului a constituit o ingerință care nu a fost proporțională cu scopul urmărit. Astfel, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție.
Curtea a acordat reclamantului 4500 de euro pentru prejudiciul moral, respingând pretențiile sale pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
