© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 3 februarie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauzaGrossu v. Republica Moldova(nr. 40620/14).
În fața Curţii, reclamantul minor a pretins încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând investigarea ineficientă a relelor tratamente la care ar fi fost supus de către un vecin.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 15 noiembrie 2010 P. i-a aplicat reclamantului (care avea doisprezece ani la acel moment) câteva lovituri peste diferite părți ale corpului, după care l-a închis în beci timp de aproximativ zece minute. După presupusele evenimente, reclamantul a fost spitalizat timp de opt zile, având comoție cerebrală și contuzie a țesuturilor moi în regiunea frontală.
La 17 noiembrie 2010 în privința lui P. a fost pornită urmărirea penală pentru huliganism. Printr-un raport de expertiză medico-legală s-a stabilit că leziunile corporale suferite de către reclamant constituiau vătămări corporale uşoare. Prin ordonanţa procurorului din 28 ianuarie 2011 s-a stabilit că acţiunile lui P. nu întruneau elementele infracțiunii de huliganism, ci mai degrabă constituiau o contravenție. În privința lui P. a fost pornită o procedură contravențională pentru huliganism nu prea grav și pentru vătămarea neînsemnată a integrităţii corporale, fiind sancţionat cu o amendă de 600 de lei.
Contestațiile depuse de către reprezentantul legal al reclamantului împotriva ordonanței din 28 ianuarie 2011 au fost respinse ca neîntemeiate de către procurorul ierarhic superior și, respectiv, de către judecătorul de instrucție.
În cadrul unei a doua cauze penale, prima instanţă l-a recunoscut pe P. vinovat de privațiune ilegală de libertate a unei persoane, condamnându-l la 3 ani de închisoare cu suspendare. Curtea de Apel Chişinău şi Curtea Supremă de Justiţie au dispus încetarea procesului penal împotriva lui P., deoarece acuzația în materie penală fusese integrată în soluția de sancționare contravențională, și, astfel, inculpatul fusese tras pentru a doua oară la răspundere pentru aceeași faptă.
În aceste circumstanţe, Curtea a notat, în primul rând, că leziunile suferite de către reclamant au fost suficient de serioase pentru a intra în domeniul de aplicare al Articolului 3 din Convenție. În continuare, ea a notat că autorităţile naţionale inițiaseră prompt o cauză penală în urma depunerii unei plângeri de către mama reclamantului şi că întreprinseseră măsuri rezonabile care au făcut posibilă obţinerea probelor necesare, identificarea agresorului şi aplicarea unei sancţiuni în privința acestuia.
Cu referire la concluzia autorităților naţionale, conform căreia acţiunile lui P. constituiau o contravenție, și nu o infracțiune, Curtea a notat că această situaţie în sine nu putea ridica o problemă în baza Articolului 3 din Convenție. Astfel, ea a concluzionat că investigaţiile iniţiate cu privire la vătămările suferite de către reclamant au îndeplinit nivelul minim de eficacitate cerut de Articolul 3 din Convenție, şi că nu a existat o disproporție vădită între gravitatea faptei și pedeapsa aplicată. Având în vedere şi despăgubirea oferită la nivel naţional pentru prejudiciul moral, Curtea a decis că această parte a plângerii este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenţiei şi a respins cererea în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Examinând afirmația potrivit căreia reclamantul fusese închis în beci de către P., Curtea a considerat că pragul de gravitate necesar pentru aplicabilitatea Articolului 3 din Convenție nu fusese atins. Ea a reţinut că, în mod evident, reclamantul suferise anumite traume psihologice din cauza tratamentului respectiv din partea lui P. Cu toate acestea, presupusa privare de libertate a durat doar aproximativ zece minute, iar reclamantul nu a demonstrat existența unor efecte psihologice severe sau de lungă durată. Prin urmare, ea a decis că această parte a cererii este nefondată și a respins-o în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Actualmente, decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
