© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.”
La 19 noiembrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Vieru v. Republica Moldova (nr. 17106/18).
Cauza se referă la omisiunea autorităților de a o proteja în mod eficient pe T., sora reclamantului, de violența domestică din partea fostului său soț, I.C., care a culminat cu decesul ei, și de a efectua o anchetă efectivă cu privire la circumstanțele violenței care a condus la decesul ei.
Pe parcursul unei perioade de doi ani, au fost documentate cel puțin șapte cazuri în care I.C. a bătut-o pe T., au fost solicitate șapte ordonanțe de protecție și au fost emise șase ordonanțe împotriva lui I.C., la poliție fiind raportate incidente repetate de urmărire, hărțuire și leziuni, în pofida ordonanțelor de protecție emise. Cel puțin o dată au fost inițiate proceduri contravenționale pentru provocarea de leziuni minore și cel puțin de trei ori au fost inițiate proceduri pentru încălcarea ordonanțelor de protecție. Au fost inițiate procese penale pentru violență domestică referitoare la violența psihologică și trei episoade de agresiuni fizice (una în septembrie 2014 și două în aprilie 2015), inclusiv pentru încălcarea unuia (primul ordin de protecție din 26 septembrie 2014) din cele cinci ordine de protecție emise. Evenimentele au escaladat în faptul că T. a căzut de la etaj și, în urma leziunilor, a decedat. La 8 septembrie 2016 poliția a inițiat urmărirea penală în privința lui I.C. în baza art. 150 din Codul penal, care a fost încetată la 9 iulie 2018.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolelor 2, 3, 6, 8 si 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând, în special, absența unui răspuns adecvat din partea autorităților la abuzurile continue împotriva lui T. și faptul că absența unui astfel de răspuns a creat un climat favorabil pentru reapariția violenței, care a culminat cu decesul ei. De asemenea, reclamantul s-a plâns că eșecul autorităților de a oferi protecție surorii sale, sub aspect atât juridic, cât și practic, a fost rezultatul unei toleranțe instituționale mai largi față de violența în familie care afectează femeile mai mult decât bărbații. Curtea a reținut spre examinare doar plângerile în baza Articolelor 2 (sub aspect procedural), 3 (sub aspect material și procedural) și 14 din Convenție.
Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 3 (sub aspect procedural), Curtea a notat că, deși a existat un număr mare de proceduri care au fost inițiate cu promptitudine după evenimentele relevante, în practică, acestea nu au condus la o mai bună protecție a lui T. sau la responsabilizarea lui I.C. Autoritățile nu au făcut niciodată o încercare serioasă de a examina cazul lui T. în ansamblul său. Astfel, nu a fost inițiată nicio anchetă cu privire la violența psihologică sau agresiunile fizice din noiembrie 2013 și iunie și noiembrie 2015, ori referitoare la încălcările ordinelor de protecție, cu excepția celei din 26 septembrie 2014, din moment ce actele de violență domestică nu ar trebui niciodată considerate izolat, ci mai degrabă ca un singur comportament sau o serie de incidente conexe. Încetarea ulterioară a urmăririi penale a fost cauzată de o convergență nefericită între faptul că nu au fost luate în considerare alte manifestări de violență decât leziunile corporale de o anumită gravitate, intervenția legislației penale mai permisive și expirarea termenului de prescripție.
Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 2 (sub aspect procedural), Curtea a reținut că ancheta privind circumstanțele decesului lui T. a fost la fel de deficitară. Curtea a observat că, de fapt, căderea lui T. de la etajul cinci și decesul ei ca urmare a leziunilor suferite au avut loc în contextul a cel puțin doi ani de violență domestică recurentă și de anchetă ineficientă. Urmărirea penală a fost pornită în temeiul art. 150 din Codul penal (determinare la sinucidere) și, deși elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute la acest articol impuneau o evaluare a unei posibile degradări sistemice care ar fi putut să o determine pe T. să se sinucidă, iar martorii intervievați au furnizat în mod clar probe cu privire la contextul violenței domestice, ancheta s-a referit doar la evenimentele care au avut loc la 22 august 2016, pentru a concluziona că I.C. nu a făcut nimic în acea zi pentru a o determina pe T. să se sinucidă.
Curtea a conchis că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă prevăzută la Articolele 2 și 3 din Convenție, dat fiind modul în care autoritățile au tratat rapoartele de violență domestică ale lui T. – în special eșecul lor de a efectua o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile credibile de violență psihologică și, în mai multe rânduri, fizică, de a asigura urmărirea penală și pedepsirea promptă a autorului și, de asemenea, de a efectua o anchetă efectivă cu privire la circumstanțele morții lui T.
Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 3 (sub aspect material), Curtea a notat că plângerea reclamantului abordează două aspecte. Pe de o parte, reclamantul s-a plâns de deficiențele cadrului juridic care reglementează intervenția statului în cazul plângerilor de violență domestică. Pe de altă parte, el a susținut că, în practică, autoritățile nu au reușit să investigheze în mod eficient plângerile specifice ale surorii sale și să prevină repetarea violenței împotriva sa.
Cu privire la cadrul legislativ, Curtea a notat că acesta nu a reușit să abordeze un model de violență caracterizat prin violență fizică pe termen lung, dar de intensitate redusă, și prin violență psihologică inexplicabilă, care a continuat chiar și după ce autorul și victima au divorțat și nu mai locuiau împreună, în pofida ordinelor de protecție repetate. Cadrul juridic și punerea sa în aplicare nu au respectat cerința inerentă obligației pozitive a statului de a institui și de a aplica efectiv un sistem de protecție împotriva violenței domestice, contrar Articolului 3 din Convenție.
Cu privire la investigarea plângerilor surorii sale de către autorități, Curtea a notat că, deși răspunsul inițial pare să fi fost prompt în ceea ce privește anumite incidente, eficiența acestuia este discutabilă. În special, Curtea a notat sistemul deficitar de evaluare a riscurilor, sau mai degrabă absența acestuia, rezultând în faptul că poliția și instanțele nu au evaluat situația în ansamblul său, subestimând grav riscul de vătămare, ceea ce a condus la întreruperea anchetei privind violența domestică și la refuzul unui ordin de protecție într-un moment de vulnerabilitate deosebită, atunci când I.C. fusese eliberat din arest la domiciliu în regim de probațiune.
Cu privire la pretinsa încălcare a Articolului 14, Curtea a notat că autoritățile nu au combătut argumentul prima facie al reclamantului, privind pasivitatea instituțională generală și/sau o lipsă de conștientizare a fenomenului violenței în familie și a violenței bazate pe gen în Moldova. Într-un astfel de caz, nu este necesar ca reclamanta să dovedească faptul că a fost în mod individual ținta unui prejudiciu din partea autorităților. Curtea a constatat că, în plus, cadrul juridic și aplicarea sa practică nu au reușit să abordeze modelul special de violență în familie la care a fost supusă sora reclamantului. Deși nu se poate spune că legislația moldovenească a eșuat în totalitate să abordeze problema violenței în familie, modul în care dispozițiile legale evaluate în prezenta cauză au fost redactate și interpretate de către autoritățile competente era menit să priveze un număr de femei-victime ale violenței în familie de investigații oficiale și, astfel, de protecție efectivă.
Prin urmare, Curtea a hotărât că a existat o încălcare (i) a Articolului 2 sub aspect procedural, (ii) a Articolului 3 sub aspect material și procedural, și (iii) a Articolului 14 in coroborare cu Articolele 2 și 3 din Convenție, acordând reclamantului suma de 20.000 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
