© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 19 noiembrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Clipea și Grosu v. Republica Moldova (cererea nr. 39468/17).
Cererea vizează condițiile materiale presupus inumane, contrare Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „Convenția”), într-un spital de psihiatrie unde reclamanții sunt internați periodic pentru tratament medical voluntar în legătură cu dizabilitățile intelectuale de care suferă. De asemenea, cererea se referă la presupusul tratament discriminatoriu aplicat reclamanților, care ar fi condus la încălcarea Articolului 14 din Convenție.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanții sunt persoane cu dizabilități intelectuale care beneficiază periodic de tratament la Spitalul Clinic de Psihiatrie din mun. Chișinău (în continuare „SCP Codru”). Primul reclamant a fost internat de aproximativ 24 de ori, începând din anul 2006, în timp ce a doua reclamantă de aproximativ 28 de ori, începând din anul 1986. Anterior, reclamanții erau de obicei internați în spital la solicitarea poliției și/sau a membrilor familiilor lor, în special în cazul primului reclamant, la cererea mamei sale, P.L., care este tutorele său, deoarece treceau printr-o criză și reprezentau un pericol pentru ei înșiși și pentru alții. Ei erau internați în spital în perioade cuprinse de la 21 până la 30 de zile.
La 13 ianuarie 2014, P.L., mama primului reclamant, a depus o plângere la Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității (în continuare „Consiliul”), invocând elemente de discriminare a fiului său în cadrul SCP Codru din cauza dizabilității intelectuale. Ea a susținut că condițiile materiale din spital erau inumane. La 21 februarie 2014, Consiliul a informat spitalul despre intenția sa de a efectua o vizită de constatare a faptelor pentru a verifica acuzațiile, însă directorul spitalului și mai mulți șefi de secție nu au permis vizita.
La 11 aprilie 2014, Consiliul a emis o decizie în care a menționat că audiase primul reclamant și pe mama acestuia, mai multe persoane internate în SCP Codru, inclusiv a doua reclamantă, precum și angajați ai SCP Codru și ai Ministerului Sănătății. Ca urmare a anchetei, Consiliul a constatat că SCP Codru nu a demonstrat că primul reclamant beneficiase de tratament adecvat, în special în ceea ce privește accesul la plimbări în aer liber și asistența pentru igiena personală. De asemenea, spitalul nu a permis Consiliului să verifice condițiile materiale din instituție, iar declarațiile prezentate de SCP Codru nu au fost susținute de dovezi clare. În consecință, Consiliul a concluzionat că faptele aflate la dispoziția sa demonstrau lipsa unui tratament adecvat pentru un pacient cu dizabilități, în ceea ce privește accesul la servicii medicale.
La 10 februarie 2014, Consiliul a sesizat Procuratura Generală cu privire la presupusa comitere a unei infracțiuni împotriva unor pacienți din cadrul SCP Codru, iar pe 12 martie 2014 Procuratura s. Centru, mun. Chișinău a inițiat o cauză penală privind pretinse acțiuni de tratament inuman și degradant asupra reclamanților.
La 11 iunie 2014, reclamanții au fost recunoscuți și audiați în calitate de părți vătămate, invocând acuzații referitoare la tratamente inumane și degradante, inclusiv interzicerea plimbărilor, muncă forțată și condiții materiale precare. Procurorul a audiat patru medici din spital, inclusiv șefii de secție, care au negat acuzațiile aduse de către reclamanți. De asemenea, procurorul a dispus evaluarea psihiatrică și psihologică a reclamanților în cadrul SCP Codru, dar ei au refuzat să participe la examinare, invocând lipsa de încredere în medici.
La 24 septembrie 2014, procurorul a dispus clasarea cauzei penale, motivând că nu existau probe că s-ar fi comis o infracțiune și că reclamanții refuzaseră evaluarea psihologică și psihiatrică.
La 3 noiembrie 2014, avocata reclamanților a depus o plângere la procurorul ierarhic superior, menționând că nu primise o copie a ordonanței din 24 septembrie 2014 și că fusese doar informată verbal despre conținutul acesteia. De asemenea, avocata a solicitat anularea ordonanței, făcând referire, inter alia, la Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități.
La 11 noiembrie 2014, procurorul ierarhic superior a menținut ordonanța din 24 septembrie 2014. Reiterând declarațiile reclamanților și ale martorilor din spital, procurorul a concluzionat că nu există dovezi că a fost comisă vreo infracțiune și că reclamanții erau „persoane cu capacitate juridică limitată, iar în aceste circumstanțe, nu sunt întotdeauna capabile să înțeleagă complet și corect ceea ce se întâmplă în anumite situații”. În plus, reclamanții refuzaseră să se supună unei evaluări psihiatrice și psihologice, ceea ce a împiedicat procuratura să evalueze veridicitatea declarațiilor lor.
La 30 decembrie 2014, Judecătoria Centru, mun. Chișinău a respins plângerea reclamanților împotriva ordonanțelor din 24 septembrie și 11 noiembrie 2014. Această încheiere a fost contestată de către avocata reclamanților la Curtea de Apel Chișinău.
La 2 martie 2015, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul reclamanților. Instanța a constatat că procurorul audiase doar patru șefi de secție ai spitalului, în unitățile cărora ar fi fost comise presupusele infracțiuni, fiind astfel martori interesați, întrucât nu puteau să nu fi fost la curent cu tratamentele inumane presupuse în secțiile pe care le conduceau. Mai mult, nu era clar ce măsuri fuseseră întreprinse pentru a verifica afirmațiile Consiliului, cum ar fi evaluarea reclamanților de către specialiști din instituții diferite de spitalul despre care se plângeau. În consecință, instanța a constatat că ancheta fusese superficială și incompletă, iar decizia luată era insuficient argumentată.
La 2 martie 2016, avocata a solicitat din nou informații privind evoluția cauzei penale și a solicitat copii ale actelor procedurale emise de către procuror după pronunțarea hotărârii Curții de Apel Chișinău din 2 martie 2015.
La 16 martie 2016, procurorul a informat avocata că cauza penală fusese clasată pe 30 iulie 2015, din lipsă de dovezi că ar fi fost comisă vreo infracțiune. Înainte de a lua această decizie, procurorul îi audiase pe reclamanți, pe cei patru șefi de secție ai spitalului și pe mai mulți pacienți care erau internați în spital în acel moment. Cu excepția reclamanților, nimeni dintre aceștia nu acuzase acte de violență, condiții materiale precare sau muncă forțată. Pe 28 mai 2015, procurorul a vizitat secțiile 8 și 20 ale spitalului și a fotografiat condițiile, constatând că acestea erau bune. Procurorul a adăugat că „faptele presupuse legate de condițiile precare din instituția medicală și tratamentele substandard nu pot fi considerate tratamente inumane sau degradante din partea personalului medical al instituției”. El a subliniat că, deoarece reclamanții fuseseră internați voluntar în spital, cazul lor nu era similar cu cel al persoanelor internate împotriva voinței lor. Prin urmare, internarea lor nu fusese ilegală sau arbitrară. Procurorul a adăugat că reclamanții aveau capacitate juridică limitată și, prin urmare, nu erau întotdeauna capabili să înțeleagă în mod complet și corect ceea ce li s-a întâmplat.
La 20 aprilie 2016, procurorul ierarhic superior a menținut ordonanța din 30 iulie 2015.
La 4 octombrie 2016, Judecătoria Centru, mun. Chișinău a confirmat ordonanțele de clasare din 30 iulie 2015 și 20 aprilie 2016, reiterând practic argumentele procurorilor, inclusiv cel referitor la imposibilitatea reclamanților de a înțelege complet ce li se întâmpla din cauza diagnosticului lor. Instanța a adăugat că, având în vedere că reclamanții solicitaseră tratament voluntar în spital de mai multe ori, este puțin probabil să fi ales să se întoarcă acolo dacă ar fi fost supuși unui tratament inuman sau degradant. Mai mult, reclamanții aveau libertatea de a comunica cu lumea exterioară și ar fi putut anunța membrii familiei dacă ar fi simțit că sunt maltratați. Instanța a constatat că art. 1661 din Codul penal nu se aplică în acest caz, deoarece nu există dovezi că reclamanții ar fi fost supuși unui tratament contrar Articolului 3 din Convenție. De asemenea, condițiile materiale din spital nu puteau fi considerate ca fiind tratament inuman sau degradant, iar reclamanții puteau solicita despăgubiri în cadrul unei acțiuni civile împotriva SCP Codru.
La 17 noiembrie 2016, Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea instanței inferioare, reiterând în mare parte motivele acesteia din urmă.
Bazându-se pe Articolele 3 și 14 din Convenție, reclamanții s-au plâns în fața Curții că au fost tratați în condiții inumane și degradante și că maltratarea primului reclamant de către alți pacienți a fost tolerată de către personalul medical, precum și de faptul că ancheta privind plângerile lor a fost ineficientă. De asemenea, reclamanții au invocat că tratamentul inuman la care fuseseră supuși a fost cauzat de dizabilitățile lor intelectuale.
Curtea a respins obiecția Guvernului privind neepuizarea remediilor interne, considerând că ancheta penală efectuată de către procuratură era un remediu eficient și că reclamanții aveau opțiunea de a contesta acțiunile personalului medical prin intermediul procuraturii. De asemenea, Curtea a considerat că o acțiune civilă împotriva statului pentru lipsa unei anchete eficiente în legătură cu acuzațiile reclamanților privind tratamentele inumane aplicate de agenți ai statului – în speță, personalul spitalului – și relele tratamente aplicate de terțe persoane nu le-ar fi putut oferi nicio reparație în ceea ce privește asigurarea eficienței acestei anchete și a urmăririi penale.
Curtea a observat că reclamanții nu au fost supuși formal tratamentului nevoluntar, care ar fi necesitat o hotărâre judecătorească. Totuși, nu există dovezi că ei și-au exprimat consimțământul liber și informat pentru tratamentul medical. În plus, nu este clar dacă reclamanții au primit asistență pentru a înțelege situația lor în momentul spitalizării urgente, ceea ce ridică dubii cu privire la validitatea consimțământului exprimat.
Curtea a relevat că spitalizarea psihiatrică, indiferent dacă este voluntară sau nevoluntară, implică un grad de constrângere. În cazul reclamanților, elementele coercitive rezultau din restricționarea plimbărilor, utilizarea forței fizice și injectarea sedativelor fără un consimțământ liber, indică o internare de facto nevoluntară. De asemenea, practicile neoficiale ale spitalului, cum ar fi atribuirea de coduri numerice pacienților, împiedicarea verificărilor externe și lipsa de informare cu privire la dreptul de a părăsi spitalul, au contribuit la această concluzie.
Cu privire la investigarea plângerilor reclamanților referitoare la rele tratamente, Curtea a observat că ancheta penală a fost inițiată după mai mult de o lună de la incident, id est la 12 martie 2014, iar reclamanții au fost audiați abia pe 11 iunie 2014, după trei luni din momentul pornirii urmăririi penale. Aceste întârzieri sunt incompatibile cu cerința de promptitudine și investigare într-un termen rezonabil.
În prima etapă a urmăririi penale, care a durat un an, doar reclamanții și medicii SCP Codru au fost audiați. Singura altă măsură dispusă a fost examinarea psihiatrică și psihologică a reclamanților de către medicii aceluiași spital – împotriva cărora reclamanții formulaseră plângeri – însă ei au refuzat. Chiar Curtea de Apel a constatat în decizia sa din 2 martie 2015 că medicii erau părți interesate, iar procuratura nu a explorat posibilitatea de a dispune examinarea reclamanților de către medici dintr-o altă instituție.
Curtea a constatat că reclamanții și avocatul lor nu au fost informați suficient despre desfășurarea anchetei, ceea ce a afectat capacitatea lor de a participa efectiv. Informațiile privind ordonanța de clasare a cauzei penale au fost transmise cu întârziere considerabilă. În plus, lipsa notificării despre vizita procurorului a împiedicat reclamanții să contribuie la investigație prin oferirea de informații relevante sau identificarea martorilor. Aceasta ar fi fost, de asemenea, o ocazie bună pentru a stabili în mod clar în care saloane au fost tratați reclamanții: 8 și 20, care au fost vizitate de către procuror, sau 14 și 17, așa cum au susținut ulterior reclamanții. Aceste deficiențe au condus la concluzia că dreptul reclamanților de a participa efectiv la anchetă nu a fost respectat. În consecință, Curtea a conchis că deficiențele grave constatate în procesul de investigare, inclusiv întârzierile și lipsa de transparență în informarea și implicarea reclamanților în anchetă, au condus la încălcarea Articolului 3 din Convenție.
Cu privire la plângerile reclamanților referitoare la presupuse condiții materiale inumane și degradante în SCP Codru, Curtea a remarcat faptul că spitalul nu avea obligația de a ajuta la menținerea igienei personale a pacienților, iar în cazul primului reclamant, acest lucru era responsabilitatea mamei sale. Această constatare a fost considerată îngrijorătoare, având în vedere că imposibilitatea primului reclamant de a avea grijă de igiena personală se datorează dizabilității sale intelectuale, iar mama sa nu era prezentă regulat pentru a-i oferi ajutorul necesar. Acest context ridică întrebări legate de tratamentul adecvat și de responsabilitățile instituției în cazuri de vulnerabilitate.
Curtea a concluzionat că condițiile de tratament ale primului reclamant, care nu a avut acces la plimbări în aer liber și care s-a confruntat cu condiții sanitare precare în băi și toalete, au depășit pragul minim necesar pentru a constitui o încălcare a Articolului 3 din Convenție. Aceste condiții, durând între trei și patru săptămâni, au fost considerate inumane, având în vedere vulnerabilitatea specială a reclamanților. Prin urmare, Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 3 în ceea ce privește tratamentele aplicate reclamanților.
În continuare, Curtea a notat că, deși primul reclamant a depus plângeri serioase privind pretinsa maltratare a sa și procuratura a inițiat o cauză penală în acest sens, dosarul nu conține dovezi suficiente pentru a trage o concluzie fermă, din cauza lacunelor anchetei. În absența unor dovezi concludente, Curtea nu a putut stabili dacă primul reclamant a fost supus unor rele tratamente din partea personalului și/sau altor pacienți din spital. Astfel, Curtea a conchis că nu a existat o încălcare a Articolului 3 sub aspect material în privința primului reclamant.
Cu referire la plângerea reclamanților în baza Articolului 14 combinat cu Articolul 3 din Convenție, Curtea a evidențiat faptul că respingerea plângerilor reclamanților doar pe baza dizabilității lor intelectuale, fără a se desfășura alte acțiuni de investigare, reprezintă o încălcare a dreptului la o anchetă efectivă. Dizabilitatea mintală nu poate constitui un motiv pentru a discrimina o persoană sau pentru a devia ancheta de la obiectivitatea verificării faptelor. Astfel, chiar și în cazul unei victime cu dizabilitate intelectuală, ancheta trebuie să se concentreze pe stabilirea faptelor obiective, și nu pe evaluarea înțelegerii acelei persoane despre evenimentele care au avut loc.
Curtea a constatat că atât procuratura, cât și instanțele judecătorești au folosit dizabilitatea intelectuală a reclamanților ca motiv pentru a clasa cauza penală, ceea ce a constituit o practică discriminatorie față de ei. Preocupările Comitetului ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, referitoare la ineficiența sistemului de plângere și la întârzierile în anchete, subliniază acest aspect. În plus, Consiliul pentru Egalitate a constatat lipsa unei acomodări rezonabile în cazul primului reclamant, consolidând astfel concluziile Curții referitoare la tratamentul discriminatoriu. Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea Articolului 14 coroborat cu Articolul 3 din Convenție.
În consecință, Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 7.500 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
