© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 13 noiembrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a publicat hotărârea în cauza Timofti-Rusanovscaia v. Republica Moldova (nr. 27615/22).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a Articolelor 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, urmare a neexecutării într-un termen rezonabil a unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea reclamantei și a lipsei unui remediu efectiv în dreptul intern.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta, procuror în municipiul Chișinău din 22 aprilie 2005, a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului municipal Chișinău la 19 septembrie 2007, solicitând instanței să declare ilegal refuzul municipalității din 28 august 2007 și să ordone autorității locale să emită actul administrativ solicitat privind punerea la dispoziția sa a unui spațiu locativ pe durata exercitării funcției sale.
Prin hotărârea din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea reclamantei. Titlul executoriu a fost emis la 4 februarie 2008. În urma recursului părții adverse, la 2 aprilie 2008, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței de fond, care a devenit astfel definitivă.
Părțile au încercat să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, dar, la cererea primăriei, acordul din 28 martie 2016, prin care aceasta se angaja să achite contravaloarea unui apartament cu trei camere, și anume suma de 929.652,95 MDL, echivalentul a 42.164 EUR, pentru a executa hotărârea din 26 noiembrie 2007, a fost anulat.
La data de 20 octombrie 2016, reclamanta a inițiat o acțiune împotriva statului în baza Legii nr. 87/2011, în vederea obținerii unei despăgubiri pentru neexecutarea în termen rezonabil a hotărârii menționate anterior.
La 10 februarie 2017, instanța de fond a admis parțial acțiunea și a constatat că a existat o încălcare a dreptului reclamantei la executarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil, între 4 februarie 2008 și 10 februarie 2017, și a dispus acordarea a 40.000 MDL cu titlu de prejudiciu moral, 3.000 EUR pentru prejudiciul material și 4.000 MDL pentru cheltuielile de judecată. Instanța a considerat că neexecutarea hotărârii favorabile între 4 februarie 2008 (data la care a fost emis titlul executoriu) și 10 februarie 2017 (data la care a fost adoptată hotărârea) constituia o încălcare a dreptului reclamantei la executarea hotărârii într-un termen rezonabil. Instanța de fond a concluzionat că, contrar pretențiilor reclamantei, suma de 40.000 MDL era suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat de neexecutarea hotărârii pentru perioada cuprinsă între 4 februarie 2008 și 10 februarie 2017. În ceea ce privește prejudiciul material, având în vedere constatarea unei încălcări legate de neexecutare, reclamanta a fost nevoită să închirieze o altă locuință (contract din 1 ianuarie 2016) din cauza acestei încălcări. Prin urmare, ea a trebuit să suporte anumite cheltuieli pentru plata chiriei, care nu ar fi survenit în cazul în care titlul executoriu ar fi fost executat.
La 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel Chișinău a respins apelurile formulate de către reclamantă și Ministerul Justiției, iar la 10 aprilie 2019, Curtea Supremă de Justiție a respins recursurile ambelor părți ca fiind neîntemeiate.
La 6 aprilie 2020, reclamanta a depus a doua cerere de chemare în judecată. Prin hotărârea din 2 octombrie 2020, instanța de fond a admis parțial acțiunea reclamantei, considerând că dreptul acesteia la executarea într-un termen rezonabil a hotărârii favorabile a fost încălcat pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2017 și 31 martie 2020, acordând 35.838 MDL pentru prejudiciul moral și 1.500 MDL pentru cheltuielile de judecată, respingând restul cererii ca nefondată.
Instanța de fond a considerat că dreptul reclamantei la executarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil a fost încălcat pe o perioadă suplimentară, și anume între 26 februarie 2017 și 31 martie 2020, și a hotărât că reclamanta suferise fără îndoială un prejudiciu moral care trebuia despăgubit. În ceea ce privește prejudiciul material, instanța de fond a considerat că nu s-a stabilit în mod incontestabil că reclamanta suportase cheltuieli rezonabile pentru plata chiriei din cauza neexecutării hotărârii favorabile. În special, conform declarației de avere și de interese personale pentru 2019, se certifica că reclamanta era proprietara unei cote de 1/4 dintr-un apartament cu o suprafață de 72,5 m² și că soțul său era proprietarul unui apartament cu o suprafață de 35,4 m² în urma unei moșteniri. Având în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 87/2011, sarcina probării prejudiciului material suferit revenea reclamantei, care trebuia să demonstreze că nu putea să locuiască în imobilele menționate mai sus, pe care le deținea împreună cu soțul său, ceea ce o obliga să închirieze o altă locuință. Cu toate acestea, reclamanta nu a dovedit că a locuit efectiv în apartamentele închiriate. Prin urmare, instanța a concluzionat că cererile privind prejudiciul material erau nefondate.
Urmare a apelului declarat de către Ministerul Justiției, Curtea de Apel Chișinău, prin hotărârea sa din 22 aprilie 2021, a casat hotărârea instanței de fond din 2 octombrie 2020. Curtea de Apel Chișinău a constatat că în cadrul procedurii de executare, executorul judecătoresc a făcut multiple încercări, dar acestea au eșuat, deoarece autoritățile publice au invocat lipsa fondurilor și a spațiilor locative ca motiv de neexecutare. În cele din urmă, instanța de apel a constatat că instanța de fond a stabilit în mod corect că nu exista o legătură de cauzalitate între nerespectarea deciziei de a atribui reclamantei o locuință socială și plata chiriei pentru alte locuințe.
În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia sa din 24 noiembrie 2024, a admis recursul declarat de reclamantă și a casat hotărârea Curții de Apel Chișinău din 22 aprilie 2021, cu menținerea hotărârii instanței de fond din 2 octombrie 2021. Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că argumentul reținut de către instanța de apel, referitor la neexecutarea hotărârii judecătorești din cauza lipsei spațiilor locative în municipiul Chișinău, era contrar jurisprudenței Curții, potrivit căreia o autoritate publică nu poate justifica neexecutarea unei hotărâri prin lipsa fondurilor și a spațiilor locative.
În speță, Curtea a constatat că, în cele două proceduri inițiate de către reclamantă, instanțele naționale au recunoscut încălcarea dispozițiilor Convenției, constatând depășirea termenului rezonabil de executare a deciziei litigioase, și au recuperat prejudiciul moral și material, precum și costurile și cheltuielile aferente perioadelor de neexecutare denunțate de reclamantă, în baza probelor furnizate în sprijinul cererii. Totodată, Curtea a constatat că mărimea prejudiciului acordat de către instanțele naționale în prezenta cauză nu poate fi calificat ca fiind nerezonabil în raport cu sumele acordate de Curte în cauze similare.
Cu toate acestea, Curtea a observat că hotărârea definitivă în favoarea reclamantei nu a fost încă executată. Având în vedere această neexecutare persistentă a hotărârii definitive de către autoritățile naționale, Curtea a subliniat că remediul intern nu a oferit reclamantei o reparație adecvată și că ea poate în continuare să se considere „victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție.
În acest sens, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție, însă deoarece pretențiile privind satisfacția echitabilă au fost prezentate de către reclamantă după expirarea termenului stabilit în acest sens, fără a solicita o prelungire a acestuia și fără a se fi furnizat motive plauzibile pentru a justifica această întârziere, Curtea a respins cererea reclamantei privind acordarea unei satisfacții echitabile în acest sens.
Totuși, Curtea a reamintit poziția sa constantă, potrivit căreia executarea hotărârii naționale rămâne cea mai adecvată formă de reparație în ceea ce privește încălcările Convenției similare celor constatate în prezenta cauză. În consecință, Curtea a constatat că Statul trebuie să asigure executarea, în termen de trei luni și prin mijloace adecvate, a hotărârii inițiale pronunțate în favoarea reclamantei.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
