© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 13 noiembrie 2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Teacă v. Republica Moldova (nr. 5192/22).
Cauza se referă la neexecutarea într-un termen rezonabil a unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantului și la lipsa unui recurs efectiv în dreptul intern în această privință.
Potrivit circumstanțelor, reclamantul activează în calitate de ofițer de poliție în cadrul Ministerului Afacerilor Interne din anul 2004 până în prezent. Prin hotărârea sa din 4 iunie 2008, Curtea de Apel a obligat Consiliul Municipal Chișinău să asigure reclamantului și familiei sale un spațiu locativ în mun. Chișinău. Reprezentantul Consiliului mun. Chișinău a depus recurs împotriva actului emis de către instanța de apel, însă prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiție din 18 februarie 2009, cererea de recurs a fost restituită, împreună cu toate documentele anexate. Procedura de executare a hotărârii respective a fost intentată de către executorul judecătoresc la 7 aprilie 2016, însă actul de dispoziție al instanței de judecată a rămas neexecutat timp de mai mult de 15 ani.
La 20 februarie 2020 reclamantul a introdus o acțiune în despăgubire în baza Legii nr. 87/2011. Judecătoria Chișinău, sediul Centru a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului. Prin decizia Curții de Apel Chişinău din 18 mai 2021 s-a constatat încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii din 4 iunie 2008, oferindu-i reclamantului o despăgubire în valoare de 50.000 de lei pentru prejudiciul moral și 3.000 de lei pentru cheltuieli de asistență juridică. Prin încheierea Curții Supreme de Justiție din 22 septembrie 2021, s-au declarat inadmisibile recursurile depuse de către reclamant și Ministerul Justiției.
În fața Curții, reclamantul a pretins încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 6 § 1 și Articolul 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând încălcarea dreptului său la executarea actului judecătoresc definitiv favorabil lui în termen rezonabil, privarea de proprietatea sa și ineficiența acțiunilor organelor competente să asigure executarea hotărârii judecătorești.
Guvernul a invocat că reclamantul nu a utilizat toate instrumentele disponibile în dreptul intern și că, prin acțiunea compensatorie, lui i s-a acordat deja un remediu suficient, ceea ce ar fi trebuit să înlăture calitatea sa de victimă în fața Curții.
Totuși, Curtea a subliniat că executarea hotărârilor judecătorești face parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. În speță, hotărârea judecătorească definitivă din 4 iunie 2008, prin care reclamantul urma să primească o locuință, nu a fost executată timp de mai mulți ani, în ciuda eforturilor sale de a obține repararea prejudiciului în instanțele interne. Curtea a constatat că autoritățile nu au depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea hotărârii și că procedura internă de compensare financiară nu a oferit un remediu efectiv. Drept urmare, Curtea a concluzionat că neexecutarea hotărârii constituie o încălcare a Articolului 6 din Convenție. Constatând încălcarea Articolului 6, Curtea a apreciat că principalele probleme legate de lipsa unui recurs efectiv au fost deja soluționate și nu a mai fost necesar să se pronunțe separat asupra Articolului 13 din Convenție.
Reclamantul a mai susținut că neexecutarea hotărârii i-a afectat dreptul la respectarea bunurilor și la un trai decent. Curtea a reținut că hotărârea prevedea atribuirea unei locuințe de serviciu, și nu o proprietate privată, astfel că pretenția privind echivalarea locuinței cu un apartament nu putea fi acceptată. Curtea a concluzionat că problema principală consta în neexecutarea hotărârii și, prin constatarea încălcării Articolului 6, ea a tratat efectiv dreptul reclamantului la locuință, fără a fi necesar să se pronunțe separat asupra Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Reclamantul a invocat și un tratament discriminatoriu în baza Articolului 14 din Convenție. Curtea a constatat că acest aspect nu a fost susținut prin argumente sau dovezi și că plângerea respectivă era vădit neîntemeiată. Drept urmare, partea cererii în baza Articolului 14 a fost respinsă ca inadmisibilă.
Într-un final, Curtea a considerat că simpla constatare a încălcării reprezintă o satisfacție echitabilă suficientă și a subliniat că cea mai adecvată formă de reparație rămâne executarea efectivă a hotărârii interne din 4 iunie 2008. Prin urmare, Curtea a obligat statul să asigure, în termen de trei luni, executarea acestei hotărâri, prin mijloace corespunzătoare.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
