© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 13 noiembrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Apostol v. Republica Moldova (nr. 56305/16).
Cauza se referă la neexecutarea într-un termen rezonabil a hotărârii judecătorești naționale prin care Primăria mun. Chișinău a fost obligată să asigure reclamantul cu locuință de serviciu și la lipsa unei căi de atac efective prevăzute de dreptul intern pentru neexecutarea hotărârii judecătorești definitive.
Potrivit circumstanțelor cauzei, începând cu anul 1995, reclamantul a fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne („MAI”). Invocând prevederile Legii nr. 416 cu privire la poliție (în vigoare la data evenimentelor), el a solicitat îmbunătățirea condițiilor sale de trai, având în vedere statutul său profesional.
Prin decizia sa irevocabilă din 22 decembrie 2010, Curtea Supremă de Justiție a obligat Consiliul Municipal Chișinău să asigure reclamantul cu spațiu locativ. Procedura de executare a hotărârii respective a fost intentată de către executorul judecătoresc la 30 octombrie 2012.
La 23 martie 2015, reclamantul a înaintat o cerere de chemare în judecată în baza Legii nr. 87/2011, solicitând constatarea încălcării dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii din 22 decembrie 2010. Prin hotărârea sa din 7 iulie 2015, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a constatat încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii pentru perioada 22 decembrie 2010 – 7 iulie 2015, a admis parțial acțiunea reclamantului și i-a acordat integral suma solicitată pentru prejudiciul moral (705 EUR) pentru perioada de neexecutare cuprinsă între 22 decembrie 2010 și data adoptării hotărârii. Cu toate acestea, pretenția cu privire la compensarea contravalorii unui apartament a fost respinsă, în absența unor dispoziții legale care să prevadă atribuirea unei locuințe în proprietate privată, obligația autorităților locale limitându-se la acordarea unei locuințe în chirie pentru uz temporar. Instanța a reținut că reclamantul a omis să solicite schimbarea modului de executare a hotărârii judecătorești adoptate în favoarea sa. Prin decizia sa din 15 noiembrie 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins apelurile declarate de către părți și a menținut hotărârea instanței de fond. În final, Curtea Supremă de Justiție, prin încheierea sa irevocabilă din 13 aprilie 2016, a respins recursurile declarate de către părți, ca fiind inadmisibile.
Reclamantul s-a plâns în fața Curții de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa, invocând încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 § 1 și Articolul 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a notat că, în cadrul procedurii de despăgubire inițiate de către reclamant, instanțele interne au recunoscut în esență încălcarea Convenției și au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral. Cu toate acestea, instanțele au respins pretenția reclamantului cu privire la rambursarea contravalorii unui apartament cu titlu de prejudiciu material. Curtea a mai notat că hotărârea definitivă din 22 decembrie 2010 nu prevedea atribuirea unei locuințe în proprietate, instanțele judecătorești dispunând autorităților locale să atribuie reclamantului, în conformitate cu dispozițiile legale, o locuință pentru uz temporar, și nu în proprietate privată.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că hotărârea definitivă în favoarea reclamantului în prezenta cauză nu a fost încă executată. Având în vedere această deficiență persistentă a autorităților naționale în executarea acestei hotărâri, Curtea a concluzionat că remediul național introdus prin Legea nr. 87 nu a oferit reclamantului o compensație adecvată și că acesta poate în continuare să se considere „victimă” în sensul Articolului 34 din Convenție.
În cele din urmă, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea integrală și în timp util a hotărârii adoptate în favoarea reclamantului.
Astfel, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a acordat reclamantului 900 de euro pentru prejudiciul moral. Totodată, Curtea a dispus executarea deciziei judecătorești naționale adoptate în favoarea reclamantului, prin mijloace adecvate, în termen de trei luni.
Cu referire la plângerile reclamantului în baza Articolului 13 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că, având în vedere concluziile principalelor aspecte juridice ridicate în această cauză, nu este necesar să se pronunțe în mod separat.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
