© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 15 mai 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Daniliuc v. Republica Moldova (nr. 55148/21).
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând durata excesivă a procesului penal în care a avut calitatea de parte civilă, precum și lipsa unui remediu efectiv în acest sens în dreptul intern.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 21 ianuarie 2011 a fost pornită urmărirea penală împotriva lui O.C. și a altor persoane, fiind acuzați de escrocherie. Reclamantul era una dintre victime. La 17 octombrie 2018, în cadrul judecării cauzei în prima instanță, reclamantul a formulat o acțiune civilă în procesul penal.
Ulterior, la 9 septembrie 2019, reclamantul a inițiat o acțiune privind repararea prejudiciului cauzat lui în baza Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011, invocând durata excesivă a procesului penal în care fusese recunoscut în calitate de parte civilă. Prin hotărârea sa din 5 octombrie 2020, Judecătoria Chișinău a respins cererea reclamantului, constatând că durata procesului penal nu a fost excesivă. Instanța a considerat că Articolul 6 § 1 din Convenție, în latura sa penală, nu era aplicabil reclamantului, deoarece el era victima infracțiunii, și nu inculpat, iar latura civilă devenise aplicabilă abia după ce reclamantul formulase acțiunea civilă, ceea ce s-a întâmplat cu zece luni înainte de începerea procesului în baza Legii nr. 87/2011. Această hotărâre a fost menținută ulterior de către Curtea de Apel Chișinău și, la 15 septembrie 2021, de către Curtea Supremă de Justiție, devenind, astfel, irevocabilă.
Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea nu a identificat niciun motiv să se disocieze de concluziile instanțelor naționale, care au considerat că perioada de referință nu a fost excesivă și că autoritățile nu au fost inactive, acordând în acest sens o importanță deosebită faptului că procesul penal a fost complex. În același timp, autoritățile naționale, inclusiv instanțele, au dat dovadă de diligență, efectuând un număr impresionant de acte de urmărire penală și organizând aproape două sute cincizeci de ședințe de judecată. De asemenea, acestea au depus eforturi pentru a asigura prezența numeroaselor părți interesate, inclusiv a unor persoane care locuiau permanent în străinătate, au făcut față schimbărilor frecvente ale avocaților și au fost nevoite să amâne ședințele din cauza problemelor de sănătate ale inculpaților.
În cele din urmă, deși Curtea a recunoscut că procesul penal în care reclamantul este implicat în calitate de parte civilă se află încă în curs de examinare, ea a luat act de argumentul Guvernului, potrivit căruia reclamantul nu a depus o acțiune civilă ulterioară în temeiul Legii nr. 87/2011, după ce instanțele naționale constataseră că procedura nu fusese excesiv de lungă.
Având în vedere cele expuse, Curtea a constatat că reclamantul nu are nicio pretenție disputabilă referitoare la încălcarea unui drept din Convenție și a declarat cererea sa ca fiind inadmisibilă în temeiul Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
