© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 30 aprilie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Țîbîrnă şi alţii v. Republica Moldova (nr. 67593/14), definitivă din aceeași dată.
Reclamanții s-au plâns în fața Curții de încălcarea drepturilor lor garantate de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) şi de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva debitorilor privați, ca urmare a nerespectării de către un funcționar al statului a ordonanței de sechestru, ceea ce a condus la înstrăinarea proprietății debitorilor. În particular, reclamanții au investit în compania I., care s-a dovedit a fi un aranjament financiar de tip piramidal. Într-o acțiune penală împotriva directorului companiei, reclamanții, precum și ceilalți investitori, au fost recunoscuți în calitate de părți civile la proces pentru sume echivalente cu investițiile lor.
La 22 noiembrie 2002, Judecătoria Chișinău a condamnat directorul companiei și a admis integral acțiunile civile împotriva lui și a companiei sale, în calitate de debitori solidari. Această hotărâre a devenit definitivă la 7 iunie 2006, după ce Curtea Supremă de Justiție a respins recursul depus de către directorul companiei respective.
Activele companiei au fost confiscate în timpul examinării cauzei, dar potrivit alegațiilor reclamanților, responsabilii de anchetă nu au respectat ordinul de confiscare și au permis înstrăinarea activelor companiei. La 2 iulie 2010, Judecătoria Chișinău l-a condamnat pe funcționarul A.C. pentru abuz de putere. Respectiva hotărâre a fost menținută de către instanțele ierarhic superioare.
În anul 2005 executorul judecătoresc a demarat o procedură de punere în executare silită a titlului executoriu în baza hotărârii instanței din 22 noiembrie 2002. În cursul executării, după vânzarea activelor rămase ale companiei I. și a unei clădiri alocate de către stat, reclamanții au primit rambursarea a aproximativ 20% din investiții.
În anul 2013, după distribuirea fondurilor colectate între creditori, executorul judecătoresc a restituit titlurile executorii parțial executate, deoarece societatea I. nu avea alte active care puteau fi urmărite.
În anul 2016, 124 de creditori, inclusiv unii dintre reclamanți, au depus la executorul judecătoresc din nou titlurile executorii. În urma măsurilor de executare, între creditori au fost distribuite fonduri suplimentare relativ nesemnificative. Deoarece societatea I. nu avea alte active care puteau fi urmărite, executorul judecătoresc a restituit creditorilor titlurile executorii parțial executate.
În anul 2012 reclamanții au inițiat acțiuni în baza Legii nr. 87/2011, susținând că responsabilitatea statului era angajată din cauza nerespectării de către ofițerul de urmărire penală a ordinului de sechestru care a cauzat reclamanților daune materiale și a făcut imposibilă executarea ulterioară a hotărârii.
La 5 iunie 2013, Judecătoria Chișinău a admis cererile reclamanților. Cu toate acestea, la 27 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău au respins pretențiile lor, concluzionând că debitorul era o persoană privată pentru care statul nu era responsabil, în timp ce executorul judecătoresc luase toate măsurile corespunzătoare și necesare în cadrul procedurii de executare. Această decizie a fost menținută de către Curtea Supremă de Justiție la 2 aprilie 2014.
Curtea a reținut că reclamantele Larisa Elița, Svetlana Grișnova și Vera Țîbîrnă au semnat și depus cererile în nume propriu, în calitate de victime ale presupuselor încălcări. Curtea a constatat că în dosarul cauzei nu există probe care să confirme că ele fuseseră recunoscute în calitate de părți civile în procesul penal împotriva lui C.V., că deveniseră creditoare în procedura de executare silită sau că epuizaseră căile de atac interne disponibile. Prin urmare, Curtea a concluzionat că ele nu au calitate procesuală activă pentru a depune respectivele cereri. Astfel, cererile lor au fost declarate incompatibile ratione personae cu prevederile Convenției, în baza Articolului 35 § 3 (a) din Convenție, și au fost respinse în baza Articolului 35 § 4 din Convenție.
De asemenea, având în vedere informațiile prezentate de către Guvern, Curtea a notat că procedura de executare referitoare la reclamantul Ilia Papuc a fost încetată la 10 noiembrie 2016, după decesul său. În acest context, nu a fost depusă nicio cerere de continuare a examinării cauzei în numele său. Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu mai este justificată continuarea examinării cererii, în sensul Articolului 37 § 1 (c) din Convenție.
Referitor la plângerile depuse de către 56 de reclamanți menționați în Anexa nr. 2 la hotărârea Curții, Curtea a concluzionat, printre altele, că nu există niciun motiv care ar justifica examinarea în continuare a acestei părți a cererii. În special, respectivii reclamanți nu au prezentat comentariile lor la observațiile Guvernului, nici nu au solicitat o prelungire a termenului în acest sens, fapt care a determinat Curtea să considere că ei nu și-au dorit să-și mențină cererea pe rolul Curții.
În cele din urmă, Curtea a notat că la 6 martie 2024 reclamantul Gheorghii Elița a depus o cerere la Curte, invocând aceleași fapte și aceleași plângeri ca și ceilalți reclamanți. Cererea sa a fost conexată la prezenta cerere, fapt despre care reclamantul a fost informat. Având în vedere că termenul de șase luni pentru depunerea unei cereri la Curte în prezenta cauză a început să curgă la 2 aprilie 2014, cererea sa a fost respinsă ca fiind tardivă, în baza Articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Cu privire la celelalte capete de cerere, după ce a examinat cu atenție plângerile și având în vedere jurisprudența sa în materie și materialele aflate în posesia sa, Curtea a considerat că există suficiente motive pentru a stabili că acțiunile autorităților au avut un impact direct asupra procedurilor de executare, ceea ce a împiedicat executarea hotărârii judecătorești în favoarea celorlalți 44 de reclamanți. Prin urmare, aceste constatări relevă o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în raport cu reclamanții indicați în Anexa nr. 1 la hotărârea Curții.
Cu privire la prejudiciul material pretins de către reclamanți, Curtea a susținut argumentele
Guvernului și a reținut că reclamanții nu au specificat sumele exacte solicitate și nu au prezentat niciun document în susținerea cererii lor generale pentru prejudiciu material. Prin urmare, Curtea nu acordat nicio despăgubire în acest sens, inclusiv a respins pretențiile reclamanților pentru costuri și cheltuieli.
Cu privire la prejudiciul moral, Curtea a acordat câte 1.000 de euro pentru fiecare dintre reclamanții enumerați în Anexa nr. 1 la hotărârea Curții.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
