© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 9 octombrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea Platon v. Republica Moldova (nr. 74955/17).
Cauza se referă la asistența medicală insuficientă oferită reclamantului în timpul detenției și la ingerința excesivă în dreptul său de a primi vizite familiale în penitenciar, în urma aplicării unor sancțiuni în această privință.
Între lunile august 2016 și iunie 2020, reclamantul s-a aflat în arest preventiv în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău, fiind cercetat pentru escrocherie și spălare de bani. În timpul detenției sale, el a fost izolat într-o celulă, fiind supravegheat în permanență de către membrii Detașamentului cu Destinație Specială „Pantera”. Potrivit reclamantului, membrii acestui detașament îl insultau, îl provocau și ezitau să transmită plângerile sale cu privire la acordarea asistenței medicale.
Pe parcursul aflării sale în penitenciar, reclamantul a transmis diverse scrisori către administrație, invocând dureri de rinichi și solicitând să fie examinat de către un medic nefrolog privat. În replică, administrația penitenciarului a menționat că medicii din penitenciar nu considerau necesară o asemenea vizită din partea unui medic privat și că, în cazul în care reclamantul ar fi avut nevoie de un tratament medical, el putea fi transferat la o instituție medicală specializată. Reclamantul s-a plâns la Judecătoria Chișinău în legătură cu refuzul administrației penitenciarului, însă cererea sa a fost respinsă, deoarece el nu respectase procedura prevăzută de lege și nu contestase acel refuz mai întâi la Departamentul Instituțiilor Penitenciare. Reclamantul a depus și o plângere penală împotriva administrației penitenciarului și membrilor detașamentului „Pantera”, însă procurorul a refuzat în pornirea urmăririi penale. La adoptarea acestei decizii, procurorul a audiat șefa secției medicale a Penitenciarului nr. 13, care a declarat că reclamantul refuzase de mai multe ori să fie supus examinărilor medicale în penitenciar, solicitând să fie în schimb examinat de către medici privați. Reclamantul a contestat ordonanța procurorului, însă ea a fost menținută de către Judecătoria Chișinău și Curtea de Apel Chișinău.
Începând cu 21 iunie 2017, reclamantul s-a plâns și de dureri de dinți și de pierderea unui dinte, însă, în pofida mai multor solicitări, el nu a fost examinat de către un alt medic dentist, decât cel prezent în penitenciar. Reclamantul a fost diagnosticat în penitenciar cu trei carii dentare, el refuzând obturațiile cu ciment dentar. Deși reclamantul s-a plâns unui judecător de instrucție în legătură cu lipsa tratamentului stomatologic, ultimul și-a declinat competența, considerând că instanța de fond era cea competentă să examineze plângerea reclamantului. La 29 septembrie 2017, Curtea de Apel Chișinău a acceptat plângerea reclamantului și i-a permis să beneficieze de servicii stomatologice private. Instanța a notat că în penitenciar lipsea echipamentul necesar, iar medicul dentist nu-i putea oferi un tratament suficient, menționând că legislația permitea un asemenea tratament extern. După ce două clinici private identificate de către instanța de judecată au refuzat să ofere tratament medical reclamantului, la 30 mai 2018 instanța de apel a obligat penitenciarul să asigure tratamentul stomatologic al reclamantului, fără a identifica o anumită clinică privată. Reclamantul a beneficiat de tratament stomatologic în penitenciar abia în luna octombrie 2018.
De asemenea, în perioada detenției sale, reclamantul nu a putut să-și vadă soția și mama, în pofida numeroaselor solicitări în această privință, ca urmare a sancțiunilor aplicate lui pentru încălcarea normelor de conduită în penitenciar. Reclamantul a contestat în instanță câteva sancțiuni aplicate lui, însă judecătorul de instrucție a notat că sancțiunile fuseseră aplicate în mod legal, iar reclamantul trebuia să respecte procedura prevăzută de lege, prin a le contesta în primul rând la autoritatea competentă.
În fața Curții, reclamantul a invocat încălcări ale Articolelor 3, 8 și 13 coroborat cu Articolul 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), având în vedere tratamentul medical insuficient din detenție, lipsa unui remediu efectiv în această privință și limitarea excesivă a vizitelor de familie în penitenciar.
Referitor la plângerea bazată pe Articolul 3 din Convenție, Curtea a stabilit că, în cazul reclamantului, autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a oferi asistență medicală unei persoane lipsite de libertate.
Curtea a notat că reclamantul s-a plâns pentru prima oară de dureri de dinți la 21 iunie 2017, iar până în luna octombrie 2018 el nu beneficiase de tratament stomatologic. Bazându-se pe rapoartele Ombudsmanului, Curtea a observat că penitenciarul respectiv nu fusese echipat corespunzător pentru a trata condiția reclamantului. Inclusiv instanța de judecată a observat că, deși un anumit tratament era disponibil în penitenciar, reclamantul avea nevoie de serviciile unei clinici private. Curtea a menționat că era obligația autorităților să identifice o soluție pentru a oferi un tratament medical corespunzător reclamantului, în situația în care dentistul din penitenciar nu avea echipamentul necesar, iar tratamentul era disponibil doar în exterior.
Cu privire la eșecul oferirii tratamentului medical pentru durerea de rinichi, Curtea a notat că reclamantul n-a prezentat probe precum că el ar fi avut, într-adevăr, nevoie de un asemenea tratament. Totodată, s-a notat faptul că reclamantul depusese cel puțin trei asemenea plângeri către autorități, însă ar fi refuzat să fie supus examinărilor medicale în penitenciar, preferând a fi examinat de către un medic privat. În această privință, Curtea a notat că Guvernul n-a prezentat nicio probă medicală care să demonstreze că reclamantul fusese examinat de către un medic din penitenciar sau că refuzase să fie supus examinărilor medicale. Deși anumite pagini din fișa medicală prezentată de către reclamant și Guvern arată că, în anumite ocazii care nu au legătură cu durerea renală, reclamantul a refuzat să fie supus examinărilor medicale, iar medicii au consemnat aceste refuzuri, asemenea înregistrări nu fuseseră făcute în raport cu pretinsa durere renală. Corespunzător, Curtea a stabilit că plângerile reclamantului referitoare la dureri acute de rinichi, care ar fi putut cere o reacție din partea specialiștilor în caz de confirmare, au fost ignorate într-un mod incompatibil cu obligația Statului de a asigura asistența medicală necesară în penitenciar. Astfel, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 3 din Convenție.
Analizând plângerea reclamantului bazată pe Articolul 13 din Convenție, Curtea a observat că, în pofida numeroaselor solicitări și plângeri referitoare la neacordarea tratamentului pentru durerile de dinți și de rinichi, reclamantul n-a fost în stare să obțină tratament timp de mai mult de un an. Deși Guvernul a invocat că toate plângerile reclamantului fuseseră examinate și i se oferise răspuns la ele, el nu a indicat eventuale remedii preventive existente în raport cu plângerile reclamantului. Corespunzător, Curtea a constatat și o încălcare a Articolului 13 coroborat cu Articolul 3 din Convenție, referitoare la asistența medicală în detenție.
Examinând plângerea bazată pe Articolul 8 din Convenție, privind interzicerea vizitelor de familie în penitenciar pentru o perioadă de până la trei luni, Curtea a notat că a existat o ingerință în dreptul reclamantului de a se întâlni cu rudele sale în penitenciar, care a fost prevăzută de lege și a urmărit scopul legitim de a menține ordinea în penitenciar. Curtea a acceptat că încălcarea regimului de detenție poate conduce la sancțiuni, incluziv la interzicerea temporară a dreptului la vizite, însă sancțiunea trebuie să fie proporțională scopului legitim urmărit. O asemenea sancțiune va fi proporțională atunci când restrângerea dreptului de a primi vizite este o consecință a unei abateri nemijlocit legate de exercitarea unui asemenea drept, ceea ce nu este valabil pentru prezenta cauză. Curtea a luat în considerare și periodicitatea aplicării acestei sancțiuni, reclamantului fiindu-i interzis să fie vizitat de către rude pentru o perioadă de trei luni, sancțiune care era aplicată periodic, la fiecare trei luni, ceea ce a rezultat în interdicția permanentă de a primi vizite timp de mai mult de doi ani. La suspendarea acestor vizite și la revizuirea acestei sancțiuni, autoritățile penitenciarului și instanțele n-au luat în considerare efectul cumulativ al acestei interdicții și dacă, o dată cu trecerea timpului, lipsa de contact între reclamant și rudele sale mai era proporțională. Astfel, Curtea a concluzionat că efectul cumulativ al reînnoirii sancțiunii de interzicere a vizitelor familiale în penitenciar timp de mai mult de doi ani nu a reflectat gravitatea comportamentului pentru care reclamantul fusese sancționat, ceea ce a determinat o încălcare a Articolului 8 din Convenție.
În continuare, Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantului privind prezența continuă și pretins ilegală a forțelor speciale „Pantera” la ușa celulei sale, menționând că aceasta se referea la condițiile materiale de detenție ale reclamantului, iar acest capăt de cerere fusese declarat inadmisibil prin decizia sa Talambuța v. Republica Moldova (nr. 23151/09, 19 martie 2019). Cu toate acestea, chiar presupunând că respectiva plângere nu era acoperită de decizia anterioară a Curții, s-a notat că reclamantul nu invocase acest element în mod adecvat în fața instanțelor naționale.
Curtea a declarat inadmisibil și capătul de plângere bazat pe Articolul 34 din Convenție, referitor la pretinsa neasigurare a accesului avocatului reclamantului la diverse acte necesare pentru depunerea prezentei cereri la Curte. În această privință, Curtea nu a văzut niciun element care ar pune la îndoială respectarea de către Stat a obligațiilor sale prevăzute de Articolul 34 din Convenție.
Având în vedere încălcările constatate, Curtea a oferit reclamantului 15.600 de euro pentru prejudiciul moral și 2.000 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Hotărârea Curții va deveni definitivă în termen de trei luni de la pronunțare. Ea este actualmente disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
