© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 9 octombrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Ozimoc v. Republica Moldova (nr. 564/21).
Cauza se referă la neexecutarea în termen rezonabil a unei hotărâri judecătorești irevocabile, adoptată de către instanțele judecătorești naționale în favoarea reclamantului, precum și la lipsa unui recurs intern efectiv.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 11 mai 2009, Curtea de Apel Chișinău a pronunțat o hotărâre prin care obliga Primăria Chișinău să ofere reclamantului, la acea vreme ofițer de poliție, și membrilor familiei sale locuințe sociale la care avea dreptul în timpul serviciului său. Procedura de executare a fost inițiată la 19 iunie 2009.
În anul 2014, reclamantul a inițiat o acțiune în instanță în temeiul Legii nr. 87/2011 (primul set de proceduri), solicitând executarea hotărârii judecătorești definitive în favoarea sa și despăgubiri pentru prejudiciul moral. La 18 ianuarie 2017, prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție, care a confirmat hotărârile instanțelor inferioare, reclamantului i s-au acordat 10.000 MDL (echivalentul la acea vreme a 520 EUR) cu titlu de prejudiciu moral, acoperind perioada de neexecutare 11 mai 2009 – 11 iulie 2014.
În anul 2018, reclamantul a inițiat un alt set de proceduri în temeiul Legii nr. 87/2011 (al doilea set de proceduri), solicitând executarea hotărârii judecătorești definitive în favoarea sa și despăgubiri pentru prejudiciul moral pentru perioada ulterioară neexecutării. La 24 iunie 2020, prin încheierea definitivă a Curții Supreme de Justiție, care a confirmat hotărârile instanțelor inferioare, reclamantului i s-au acordat 15.000 MDL (echivalentul la momentul respectiv a 700 EUR) pentru prejudiciul moral, acoperind perioada neexecutării cuprinsă între 11 iulie 2014 și 22 iulie 2019.
În anul 2020, reclamantul a introdus o altă acțiune în temeiul Legii nr. 87/2011 (al treilea set de proceduri), plângându-se de neexecutarea hotărârii judecătorești definitive și solicitând despăgubiri pentru daune morale pentru perioada 22 iulie 2019 – 11 decembrie 2020, inclusiv despăgubiri pentru daune materiale, reprezentând chiria pe care a plătit-o din iulie 2014 până în decembrie 2020 pentru o locuință alternativă. Procedura era încă pendinte la Curtea Supremă de Justiție la momentul depunerii ultimelor pledoarii ale părților.
În conformitate cu circumstanțele stabilite de către instanțele naționale și astfel cum rezultă din observațiile Guvernului, care au fost necontestate de către reclamant, ultimul a primit compensații pentru chirie în perioada 2018-2020, acordate în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 646/2018, ca alternativă la asigurarea cu locuințe sociale, iar la 29 septembrie 2020 reclamantul s-a pensionat din poliție.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în temeiul Articolului 6 § 1 și al Articolului 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), inclusiv al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza neexecutării hotărârii judecătorești definitive și a lipsei unei căi de atac interne efective în această privință.
Referitor la admisibilitate, Guvernul a susținut că plângerile reclamantului erau inadmisibile din cauza neepuizării căilor de atac interne, având în vedere că cel de-al treilea set de proceduri în baza Legii nr. 87/2011 era încă pendinte în fața instanțelor naționale. De asemenea, Guvernul a solicitat declararea cererii drept abuzivă, deoarece reclamantul nu informase Curtea despre cel de-al treilea set de proceduri.
În replică, reclamantul a susținut că epuizase căile de atac interne, inițiind primele două seturi de proceduri în despăgubire care au acoperit perioada de neexecutare 11 mai 2009 – 22 iulie 2019, în timp ce al treilea set a vizat neexecutarea între 22 iulie 2019 și 11 decembrie 2020.
Curtea a respins obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de atac interne, având în vedere că reclamantul inițiase cu succes două acțiuni în despăgubire. Ea a observat că cel de-al treilea set de proceduri a vizat o perioadă ulterioară, care este încă în curs de desfășurare. Totodată, Curtea a respins argumentele Guvernului referitoare la natura pretins abuzivă a cererii reclamantului, având în vedere că neinformarea Curții despre cel de-al treilea set care încă era pendinte nu a putut influența substanța plângerilor sale privind neexecutarea îndelungată a hotărârii judecătorești definitive. Curtea nu a stabilit nicio intenție a reclamantului de a o induce în eroare.
Guvernul a susținut, de asemenea, că reclamantul și-a pierdut statutul de „victimă” după ce instanțele naționale recunoscuseră în mod expres o încălcare a dreptului său la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și i-au oferit o reparare adecvată și suficientă, care este în concordanță cu despăgubirile acordate de către Curte în cazuri similare.
Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului în acest sens și a menționat că, având în vedere absența oricărei despăgubiri pentru prejudiciul material și cuantumul insuficient al despăgubirilor pentru prejudiciul moral, el a continuat să fie victimă a neexecutării hotărârii judecătorești definitive.
Curtea a notat că, în contextul primelor două seturi de proceduri, instanțele naționale au recunoscut în esență încălcarea dreptului reclamantului la executarea hotărârii judecătorești definitive și i-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral echivalente cu 1.220 EUR pentru perioada 11 mai 2009 – 22 iulie 2019, în timp ce al treilea set de proceduri pendinte în fața instanțelor naționale se referă la perioada de neexecutare ulterioară datei de 22 iulie 2019.
Având în vedere că (i) reclamantul nu solicitase despăgubiri pentru prejudiciul material (prețul închirierii unui apartament) în primele două seturi de proceduri, (ii) beneficiase la nivel național de despăgubiri pentru încheierea unei locuințe alternative, (iii) se pensionase din poliție în luna septembrie 2020 și prin urmare, își pierduse dreptul la un loc de muncă și la o locuință socială, (iv) iar cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral acordate de către instanțele naționale nu poate fi considerat disproporționat, Curtea a constatat că reclamantul nu mai poate pretinde a fi victima unei încălcări a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în raport plângerile sale privind neexecutarea hotărârii judecătorești definitive. Prin urmare, plângerile reclamantului au fost declarate incompatibile ratione personae cu prevederile Convenției, în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție, și au fost respinse în conformitate cu Articolul 35 § 4 din Convenție.
De asemenea, Curtea a considerat inadmisibilă, în conformitate cu Articolul 35 § 4 din Convenție, plângerea reclamantului bazată pe Articolul 13 coroborat cu Articolul 6 și Articolul 1 din Protocolul nr. 1, prin care el a susținut că nu dispusese de nicio cale de atac internă efectivă în ceea ce privește plângerea sa privind durata excesivă a procedurii de executare, din motiv că nu a existat o „plângere justificată” privind încălcarea acestor prevederi din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
