© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 19 octombrie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Iordăchescu v. Republica Moldova (nr. 19138/16).
Cererea se referă la pretinsa încălcare a Articolelor 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, rezultată din neexecutarea unei hotărâri judecătorești prin care autoritățile municipale fuseseră obligate să le ofere reclamanților spațiu locativ în baza statutului lor de funcționari publici în cadrul sistemului penitenciar, cât și din lipsa unei căi de atac interne efective referitoare la neexecutarea aceleiași hotărâri judecătorești.
Referitor la admisibilitatea cererii, Guvernul a ridicat mai multe obiecții preliminare.
În primul rând, Guvernul a susținut lipsa competenței ratione materiae a Curții de a examina fondul plângerilor formulate de către reclamanți în baza Articolului 46 § 2 din Convenție. El a subliniat în această privință că, la 23 februarie 2008, primul reclamant depusese deja o cerere la Curte sub nr. 13980/08 privind neexecutarea aceleiași hotărâri judecătorești. Printr-o decizie din 11 octombrie 2011, Curtea a radiat această cerere de pe rol, având în vedecere că părțile ajunseseră la un acord de soluționare amiabilă, în baza căruia Guvernul se angajase să plătească primului reclamant suma de 2.200 euro pentru a acoperi orice prejudiciu, inclusiv costurile și cheltuielile, și stabilise un termen-limită pentru a-i oferi o locuință închiriată. La rândul său, reclamantul a renunțat la toate celelalte pretenții împotriva Republicii Moldova în legătură cu faptele care au dat naștere cererii sale. La 19 ianuarie 2012, suma menționată a fost plătită primului reclamant, iar prin Rezoluția CM/ResDH(2020)272 din 3 decembrie 2020, Comitetul de Miniștri a încheiat examinarea acestei cauze, constatând că executarea hotărârii judecătorești definitive era acum exclusă, deoarece reclamantul părăsise serviciul public.
Curtea a notat că prezenta cerere fusese depusă de către cei doi reclamanți la 29 martie 2016 și că se referea la o perioadă de neexecutare ulterioară deciziei Curții din 11 octombrie 2011. Reclamanții au formulat, de asemenea, o plângere referitoare la ineficiența remediului intern. Prin urmare, deciziile interne adoptate în cadrul acestor proceduri au constituit fapte noi. Astfel, Curtea a respins obiecția Guvernului.
În al doilea rând, în opinia Guvernului, reclamanții abuzaseră de deptul de a depune o cerere la Curte, prin faptul că nu informaseră Curtea cu privire la noile proceduri de reparare a prejudiciului inițiate de către reclamanți după ce ei depuseseră cererea lor la Curte.
Referitor la acest argument al Guvernului, Curtea a observat că reclamanții au furnizat toate detaliile necesare pentru adoptarea unei decizii cu privire la cererea lor la data la care a fost depusă, pentru o perioadă de neexecutare de peste 5 ani, după epuizarea remediului intern compensatoriu. Prin urmare, ea a considerat că faptul că reclamanții nu informaseră Curtea în timp util cu privire la procedurile ulterioare de despăgubire nu a urmărit scopul de a o induce în eroare sau că ar fi făcut acest lucru în mod intenționat. În consecință, și această obiecție a fost respinsă.
În final, Guvernul a susținut că reclamanții nu mai erau „victime” ale presupusei încălcări a Convenției, deoarece neexecutarea hotărârii invocate de către reclamanți a fost remediată în cadrul procedurii de despăgubire și ei nu mai puteau beneficia de executarea deciziei definitive, deoarece nu mai erau funcționari publici care au dreptul la o locuință pusă la dispoziție de către stat.
Cu privire la acest aspect, Curtea a observat că deciziile Curții Supreme de Justiție din 30 septembrie 2015 și 29 noiembrie 2017 constataseră depășirea termenului rezonabil de executare a hotărârii judecătorești favorabile reclamanților, acordându-le sume de bani pentru prejudiciul moral. Curtea a notat că nivelul despăgubirilor acordate nu poate fi considerat nerezonabil în lumina sumelor acordate în general de Curte în cauze similare.
De asemenea, Curtea a notat că instanțele respinseseră ultima acțiune în despăgubire introdusă de către reclamanți, deoarece autoritățile nu mai erau obligate să le asigure o locuință după ce ei părăsiseră funcția publică. În lipsa unor precizări suplimentare în hotărârea definitivă din 10 mai 2006 cu privire la modalitatea de punere în aplicare a dreptului la spațiu locativ, problema întinderii în timp a acestui drept rămâne strâns legată de interpretarea legislației naționale pe care se bazează hotărârea.
Mai mult, Curtea a notat că instanțele interne respinseseră ultima acțiune în despăgubire a reclamanților, considerând că ei încetaseră să mai îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru a primi spațiu locativ. Astfel, Curtea a observat că instanțele interne chemate să se pronunțe în cadrul ultimei acțiuni de despăgubire au trebuit să evalueze obligațiile autorităților care rezultă din decizia definitivă în lumina informațiilor comunicate de către părți și având în vedere dispozițiile relevante aplicabile în materie de acordare a spațiului locativ. Concluziile la care ele au ajuns în prezenta cauză nu au putut fi considerate de către Curte ca fiind arbitrare sau vădit nerezonabile.
În aceste condiții, Curtea, admițând excepția de inadmisibilitate ridicată de către Guvern, a considerat că plângerile formulate în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției și le-a respins, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
De asemenea, având în vedere constatările de mai sus, Curtea a considerat că reclamanții nu au avut o „plângere justificată” în temeiul Articolului 13 din Convenție și a respins și această parte a cererii, ca fiind vădit nefondată.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
