© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 12 iunie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Iaroslavschi v. Republica Moldova (nr. 23609/14).
Cauza se referă la o pretinsă încălcare a principiului ne bis in idem, garantat de Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Convenția”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 20 decembrie 2012 a fost inițiată urmărirea penală în privința reclamantului, pentru faptul că l-ar fi amenințat cu moartea pe I.M., care efectua lucrări la domiciliul reclamantului. În urma audierii tuturor martorilor, evaluării convorbirilor telefonice ale tuturor persoanelor audiate în scopul determinării locului în care se aflau la momentul producerii faptelor, precum și a examinării probelor video, la 30 iulie 2013 procurorul responsabil de caz a emis o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de clasare a cauzei penale. În motivarea deciziei sale, procurorul a subliniat că nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare cu omor. Totodată, ordonanța putea fi atacată în termen de cincisprezece zile, în temeiul art. 299/1 din Codul de procedură penală.
La 9 august 2013, I.M. a fost informat despre ordonanța respectivă. La 25 septembrie 2013, I.M. împreună cu un martor (I.P.) au contestat ordonanța din 30 iulie 2013 la procurorul ierarhic superior. Prin ordonanța din 22 octombrie 2013, procurorul ierarhic superior a respins plângerea lui I.M. și I.P. ca fiind nefondată și tardivă, fiind depusă peste termenul de cincisprezece zile prevăzut de lege. Ulterior, în urma plângerii lui I.M. și I.P., prin încheierea Judecătoriei Chișinău (sediul Rîșcani) din 10 decembrie 2013, ordonanțele procurorilor au fost anulate și a fost dispusă reluarea urmăririi penale. Instanța a ajuns la concluzia că urmărirea penală nu a fost suficient de aprofundată, iar în cadrul urmăririi penale nu fusese audiată soția reclamantului, nu fuseseră examinate în mod obiectiv înregistrările video și nu îi fusese acordat statutul de parte vătămată lui I.P. În cadrul ședinței de judecată, procurorul responsabil de caz a invocat, printre altele, excepția tardivității plângerii formulate de către I.M. și I.P., însă această excepție nu a fost examinată de către judecătorul de instrucție în încheierea sa.
Urmare a încheierii menționate supra, procuratura a reluat urmărirea penală în privința reclamantului. Organul de urmărire penală i-a audiat din nou pe I.M. și I.P. și a dispus efectuarea unei expertize judiciare în privința înregistrărilor video. În raportul său, expertul a indicat că din cauza calității slabe a înregistrării video, nu a fost în măsură să răspundă la principalele întrebări adresate. Prin ordonanța din 14 aprilie 2014, procurorul responsabil de caz a dispus scoaterea de sub urmărire penală și clasarea cauzei.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns că ordonanța din 30 iulie 2013 a devenit definitivă și că reluarea urmăririi penale dispusă de către judecătorul de instrucție a încălcat dreptul său de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă.
Apreciind plângerile invocate în fața sa, Curtea a reiterat că Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție are ca obiect interzicerea reluării procedurilor penale care au fost soluționate în mod definitiv. În special, Curtea a statuat în numeroase rânduri că renunțarea la urmărirea penală de către procuror nu echivalează nici cu o condamnare, nici cu o achitare și, prin urmare, Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu se aplică în această situație. În circumstanțe cu totul speciale, însă, Curtea a considerat că decizia unui procuror de a renunța la urmărirea penală și de a aplica concomitent o sancțiune administrativă cu caracter disuasiv și represiv pentru faptele comise nu reprezintă o simplă renunțare la urmărire, ci o „condamnare” în sensul material al termenului utilizat la Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
În prezenta cauză, Curtea a observat că, prin ordonanța sa din 30 iulie 2013 de scoatere de sub urmărire penală și de clasare a cauzei, procurorul nu a apreciat răspunderea penală a reclamantului. Desigur, procurorul a audiat reclamantul, presupusa victimă și martorii, a colectat probe și a efectuat propria evaluare a tuturor circumstanțelor cauzei. Totuși, contrar alegațiilor reclamantului, Curtea a notat că procurorul nu s-a expus asupra faptului dacă reclamantul era vinovat sau nevinovat. Suplimentar, Curtea a subliniat că în prezenta cauză nu a fost aplicată nicio sancțiune de către procuror.
În aprecierea sa, Curtea a ajuns la concluzia că ordonanța procurorului din 30 iulie 2013 reprezenta o simplă renunțare la urmărirea penală și că, în această situație, trebuie aplicată jurisprudența sa bine stabilită, conform căreia Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție este inaplicabil.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că plângerea reclamantului este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției și a declarat-o inadmisibilă, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
