I.C. v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 27 februarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza I.C. v. Republica Moldova (nr. 36436/22).

Cauza se referă la plângerile unei femei cu dizabilități intelectuale cu privire la faptul că a fost supusă muncii forțate și abuzată sexual, ulterior transferului său, în anul 2013, din îngrijirea statului pentru a locui la o fermă, în urma unei proceduri de dezinstituționalizare. Reclamanta a părăsit ferma după cinci ani și, cu sprijinul unei organizații non-guvernamentale, a depus o plângere la organele de poliție împotriva cuplului care deținea ferma. Procedurile judiciare subsecvente s-au finalizat cu achitarea persoanelor vizate.

Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta suferă de o dizabilitate intelectuală și a fost lipsită de capacitate juridică în anul 2011. Ea a fost abandonată de familia sa la naștere și s-a aflat în îngrijirea statului timp de 24 de ani, fiind instituționalizată într-un centru psihoneurologic.

Ulterior, reclamanta a fost preluată de către un cuplu (L.P. și I.P.), fiind scoasă de sub tutela statului (printr-o procedură de dezinstituționalizare) în scopul reintegrării sale în familia acestora în calitate de „mireasă” pentru un angajat al fermei deținute de către acel cuplu și, ulterior, reintegrării acesteia în societate. Reclamanta locuia la ferma deținută de către acel cuplu, unde muncea forțat, iar ulterior, I.P. ar fi violat-o și abuzat-o sexual. Reclamanta a fugit de la fermă de mai multe ori, dormind în trenuri abandonate, dar de fiecare dată I.P. o găsea și o aducea înapoi la fermă.

La 23 octombrie 2018, reclamanta a părăsit ferma și a contactat linia telefonică destinată persoanelor cu dizabilități, gestionată de o organizație non-guvernamentală – Alianța Organizațiilor pentru Persoane cu Dizabilități (în continuare „AOPD”). Ea s-a plâns că nu  fusese remunerată pentru activitatea desfășurată la fermă și că I.P. o supusese violenței sexuale și abuzului. În următoarea zi, AOPD a sesizat poliția, bazându-se pe plângerile reclamantei făcute la telefon. 

La 25 octombrie 2018, reclamanta a depus o plângere penală, în prezența unui asistent social, care viza inițial doar acuzațiile de abuz sexual comise de către I.P. Ulterior, avocatul reclamantei a solicitat extinderea investigației și sub aspectul traficului de persoane. În aceeași zi, autoritatea locală a convocat o ședință multidisciplinară extraordinară pentru analizarea situației reclamantei, la care au participat ofițerul de poliție, asistentul social, primarul și un educator. În urma evaluării de risc efectuate în cadrul ședinței, s-a constatat că reclamanta se afla într-o situație de risc sporit, motiv pentru care s-a decis plasarea sa temporară într-un centru de plasament până la stabilirea circumstanțelor cazului.

La 29 octombrie 2018 a fost inițiată urmărirea penală cu privire la alegațiile de viol și abuz sexual, în baza art. 171 alin. (3) lit. a) și art. 172 alin. (3) lit. a¹) din Codul penal. În cadrul procesului penal, reclamanta și-a reiterat declarațiile depuse anterior la 25 octombrie 2018. Ea a declarat că, atunci când refuza să întrețină relații sexuale cu I.P., el o amenința că îi va omorî câinele de care ea era profund atașată. Reclamanta a precizat că I.P. nu aplicase niciodată violența fizică asupra sa, însă exercitase presiuni psihologice asupra ei, determinând-o astfel să accepte relațiile sexuale. Reclamanta a mai declarat că îi era rușine să se plângă primarului și că, în opinia ei, oricum nimeni nu ar fi crezut-o.

Conform rapoartelor psihologice și psihiatrice realizate în această cauză, specialiștii au concluzionat că reclamanta nu este predispusă la exagerarea realității și nu prezintă semne de fantezie patologică. În plus, s-a constatat că ea este predispusă la dezvoltarea diferitelor forme de dependență față de terți, inclusiv față de I.P.

Cu referire la alegațiile privind munca forțată, investigațiile desfășurate de către organul de urmărire penală și de către Inspectoratul de Stat al Muncii au stabilit că nu existau documente sau contracte de muncă care să ateste existența unor raporturi de muncă între reclamantă și proprietarii fermei. Prin urmare, la 17 mai 2019 a fost inițiată o cauză penală în legătură cu acuzațiile de trafic de ființe umane săvârșit de două sau mai multe persoane, în baza art. 165 alin. (2) lit. d) din Codul penal.

La 20 august 2019, procurorul a inițiat o cauză penală în legătură cu acuzațiile de trafic de ființe umane prin folosirea violului, în baza art. 165 alin. (2) lit. g) din Codul Penal. În aceeași zi, cauza a fost conexată cu cea inițiată la 29 octombrie 2018.

La 16 decembrie 2019, procuratura a decis să conexeze cauzele penale inițiate la 17 mai 2019 și 20 august 2019.

La 20 decembrie 2019, procurorul l-a pus sub învinuire pe I.P. pentru trafic de ființe umane (art. 165 alin. (2) lit. d) din Codul penal), completând rechizitoriul cu acuzațiile de întreținere a relațiilor sexuale care au fost calificate drept exploatare sexuală necomercială, renunțând la acuzațiile de viol și abuz sexual. În aceeași zi, procurorul a pus-o sub învinuire oficial pe L.P. pentru aceleași acuzații de trafic de ființe umane. Avocata reclamantei a fost de acord cu învinuirea privind traficul de ființe umane, însă a constatat că renunțarea de către procuror la acuzațiile de viol și abuz sexual a fost nejustificată și a solicitat continuarea urmăririi penale în privința acestor acuzații. Procurorul a respins însă cererea avocatului, motivând că art. 165 alin. (2) lit. d) din Codul penal se referea la elementele de fapt ale relațiilor sexuale și că nu era necesară examinarea acestor elemente în temeiul unor dispoziții separate din Codul penal.

Reclamanta a contestat ordonanța procurorului, însă aceasta a fost menținută de către procurorul ierarhic superior. Ulterior, reclamanta a contestat această decizie la judecătorul de instrucție, însă între timp cauza a fost transmisă spre examinare către instanța de fond. Judecătorul de instrucție și-a declinat competența în favoarea instanței de fond care examina cauza.

La 28 ianuarie 2021, Judecătoria Soroca a pronunțat o hotărâre prin care i-a achitat pe I.P. și L.P. cu privire la acuzațiile de trafic de ființe umane. În motivarea soluției adoptate, instanța a concluzionat că nu există probe care să demonstreze că reclamanta a fost amenințată sau constrânsă să muncească împotriva voinței sale ori că a fost victima unor abuzuri sexuale comise de către I.P. Instanța a reținut că I.P. și L.P. nu urmăriseră un interes material în raport cu reclamanta și că ea avea libertatea de a părăsi ferma oricând dorea, nefiind constatate elemente de exploatare sau trafic de persoane. Totodată, instanța a respins concluziile psihologului, care atestase credibilitatea declarațiilor reclamantei, motivând că acestea erau contrazise de mărturiile altor persoane, care au pus sub semnul întrebării veridicitatea susținerilor reclamantei. Cu referire la acuzațiile de viol și abuz sexual, instanța a constatat că, potrivit rapoartelor medicale, reclamanta suferea de o boală venerică pe care I.P. nu o avea, considerând acest aspect un element relevant în exonerarea acestuia de răspundere penală. Referitor la susținerile privind munca neremunerată, instanța a considerat că neplata salariului reprezintă o chestiune de natură civilă, derivată din eventuale raporturi contractuale între părți. Atât procurorul, cât și reclamanta au depus apel împotriva hotărârii instanței de fond.

La 17 iunie 2021, Curtea de Apel Bălți a menținut fără modificări hotărârea instanței de fond, respingând apelurile formulate de către procuror și reclamantă. Instanța de apel a reținut că, deși reclamanta nu putea dispune de o libertate deplină, având în vedere dizabilitatea sa intelectuală și necesitatea desemnării unui tutore legal, acest aspect nu a fost suficient pentru a concluziona că ar fi fost supusă traficului de ființe umane sau exploatării. În plus, instanța de apel a reținut că instanța de fond nu avea competența de a examina plângerea reclamantei privind calificarea juridică a acuzațiilor de viol și abuz sexual, deoarece ea putea analiza doar faptele astfel cum au fost încadrate juridic în rechizitoriu. Instanța de apel a subliniat că orice recalificare a infracțiunilor ar fi trebuit să fie solicitată separat, în conformitate cu procedurile legale aplicabile. Reclamanta și procurorul au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel.

La 1 decembrie 2021, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârile pronunțate de către instanțele inferioare, respingând recursurile ca fiind inadmisibile. Instanța supremă a recunoscut vulnerabilitatea reclamantei, însă a concluzionat că plasarea ei în familia cuplului L.P. și I.P. nu constituia o formă de trafic de ființe umane, ci reprezenta un mijloc legal de reintegrare socială. Cu referire la acuzațiile de abuz sexual, instanța supremă a reținut că instanțele de fond și apel nu au identificat elemente probatorii suficiente pentru a susține aceste acuzații. Totodată, ea a subliniat că, în calitate de instanță de recurs, nu avea competența de a reevalua probele, rolul său fiind limitat la verificarea respectării normelor de drept material și procesual de către instanțele inferioare.

Bazându-se pe Articolele 3, 4, 6, 8, 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanta s-a plâns în fața Curții că a fost dezinstituționalizată și plasată într-o familie în care fusese forțată să muncească fără a fi remunerată. De asemenea, ea s-a plâns că ancheta cu privire la plângerile sale de exploatare prin muncă, viol și abuz sexual a fost ineficientă, iar acest fapt a fost determinat de stigmatizarea și prejudecățile față de femeile cu dizabilități intelectuale.

Cu referire la plângerea reclamantei formulată în baza Articolului 4 din Convenție, Curtea a constatat că reclamanta a formulat o pretenție disputabilă, susținută de dovezi prima facie, potrivit cărora a fost supusă traficului de persoane și/sau servituții. În special, martorii au confirmat că au văzut-o muncind la fermă, iar Inspectoratul de Stat al Muncii, în cadrul procedurilor desfășurate, a confirmat că niciuna dintre activitățile desfășurate de către reclamantă nu fusese declarată oficial. Curtea a subliniat, că din cauza dizabilității, a genului și a instituționalizării, reclamanta aparținea unui grup care putea fi vulnerabil la abuz. Cuplul care deținea ferma o selectase („recrutase”) dintr-o instituție de stat ca „gospodină” pentru un alt angajat al fermei, exercitând asupra ei forme subtile de constrângere pentru a o determina să presteze diverse activități în schimbul hranei și al adăpostului. Curtea a mai constatat că, deși ancheta inițială s-a concentrat pe acuzațiile de viol și abuz sexual, investigarea traficului de ființe umane a fost inițiată abia după ce avocata reclamantei a formulat o cerere oficială prin care a solicitat organelor de poliție extinderea anchetei și sub acest aspect.

Deși Curtea a recunoscut progresele semnificative înregistrate de către Republica Moldova în procesul de dezinstituționalizare, aspecte confirmate și de rapoartele organismelor internaționale, ea a subliniat că evoluțiile pozitive au avut loc după producerea faptelor analizate în prezenta cauză. În aceste circumstanțe, Curtea a concluzionat că, la momentul desfășurării evenimentelor, persoanele cu dizabilități intelectuale, lipsite de capacitate juridică și dezinstituționalizate, nu beneficiau de un mecanism eficient de protecție împotriva traficului de ființe umane și/sau altor forme de exploatare și tratament contrar Articolului 4 din Convenție. 

Curtea a identificat o serie de deficiențe în cadrul normativ și politicile publice referitoare la procesul de dezinstituționalizare din Republica Moldova, reținând că absența serviciilor de suport și a mecanismelor eficiente de monitorizare a condus la încălcarea Articolului 4 din Convenție. Aceste deficiențe au fost confirmate în mod concret în situația reclamantei, în special în ceea ce privește procesul de plasament și lipsa unui sprijin adecvat înainte și după acesta. Curtea a subliniat că nu a fost efectuată o evaluare a riscurilor în momentul în care I.P. și L.P. au contactat administrația instituției psihoneurologice, solicitând în mod explicit o femeie pentru a lucra la fermă și/sau pentru a fi gospodină ori mireasă pentru un alt angajat. O astfel de cerere ar fi trebuit să constituie un semnal de alarmă pentru autoritățile responsabile, care ar fi trebuit să intervină pentru a preveni un potențial risc de exploatare.

De asemenea, Curtea a constatat lipsa unor măsuri de monitorizare post-dezinstituționalizare, întrucât nu au existat dovezi care să ateste faptul că reclamanta a beneficiat de un sprijin real din partea serviciilor sociale. Singurele măsuri constatate au constituit vizita asistentului social la fermă și întâlniri ocazionale ale acestuia cu reclamanta în localitate. Această lipsă de supraveghere și suport instituțional a condus la izolarea progresivă a reclamantei și la crearea unui mediu favorabil pentru exploatarea sa.

În consecință, Curtea a constatat încălcarea Articolului 4 din Convenție sub aspect material, reținând că deficiențele existente în procesul de plasament și lipsa sprijinului adecvat acordat de către autorități înainte și după plasarea reclamantei în familia P. au creat un risc real și previzibil de trafic de persoane și exploatare. Curtea a subliniat că împrejurările specifice ale cazului au generat o suspiciune credibilă cu privire la faptul că reclamanta ar fi putut deveni victima traficului de ființe umane sau a altor forme de exploatare, iar eșecul autorităților de a preveni și contracara aceste riscuri reprezintă o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului în materia protecției persoanelor vulnerabile.

Cu privire la plângerea referitoare la investigarea presupusului trafic de ființe umane, Curtea a notat că, deși organul de urmărire penală a acționat prompt la plângerile reclamantei, investigația a fost deficitară, deoarece nu au fost analizate anumite aspecte relevante, printre care rolul administrației instituției psiho-neurologice în facilitarea plasamentului reclamantei în familia cuplului L.P. și I.P., precum și criteriile în baza cărora ea a fost considerată o candidatură adecvată pentru un astfel de transfer. De asemenea, investigația nu s-a bazat pe eșecul serviciilor sociale de a monitoriza situația reclamantei ulterior dezinstituționalizării, contrar obligațiilor ce le revin autorităților conform cerințelor Ministerului Muncii și Protecției Sociale. În special, nu a luat în considerare vulnerabilitatea reclamantei, inclusiv nu a investigat dacă a fost desemnat un tutore legal care să-i protejeze interesele sau dacă reclamanta a avut acces la o rețea de asistență sau la servicii comunitare în perioada șederii sale la fermă. În aceste condiții, Curtea a reținut că autoritățile au omis să analizeze contextul coercitiv în care se afla reclamanta, precum și faptul că dizabilitatea sa intelectuală i-a limitat capacitatea de a evalua opțiunile disponibile.

Curtea a reținut că ancheta desfășurată de către autorități nu a examinat infracțiuni alternative, precum servitutea sau munca forțată, deși acestea reprezintă infracțiuni distincte față de traficul de persoane și exploatarea prin muncă. Fără a-și exprima o opinie cu privire la vinovăția inculpaților, Curtea a concluzionat că autoritățile nu au furnizat un răspuns procedural adecvat în raport cu alegațiile prima facie conform cărora reclamanta ar fi fost supusă unui tratament incompatibil cu Articolul 4 din Convenție. Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 4 din Convenție și sub aspect procedural.

Referitor la plângerile reclamantei în baza Articolelor 3 și 8 din Convenție, Curtea a subliniat că, în prezenta cauză, nu a existat o dispută cu privire la caracterul adecvat al cadrului legislativ național care incriminează violența sexuală, atât în mod autonom, cât și în contextul traficului de persoane. Ceea ce a fost pus în discuție, însă, a fost eficacitatea aplicării în practică a acestor dispoziții legale, respectiv, dacă autoritățile au desfășurat o investigație efectivă în conformitate cu cerințele impuse de Articolele 3 și 8 din Convenție.

Curtea a concluzionat că ancheta desfășurată de către autorități cu privire la acuzațiile reclamantei nu a îndeplinit standardele impuse de Articolele 3 și 8 din Convenție, fără a se pronunța asupra vinovăției lui I.P.

În acest sens, Curtea a subliniat deficiențele în abordarea autorităților referitoare la credibilitatea reclamantei, constatând o lipsă de sensibilitate față de contextul cauzei și vulnerabilitatea acesteia. De asemenea, Curtea a remarcat că, în cadrul examinării acuzațiilor de viol și abuz sexual, instanțele naționale s-au concentrat exclusiv pe faptul că I.P. nu prezenta o boală cu transmitere sexuală, concluzionând astfel că nu ar fi întreținut relații sexuale cu reclamanta. Curtea a criticat această abordare, evidențiind că instanțele naționale nu au analizat alte posibilități, și anume faptul că (i) relațiile sexuale ar fi putut avea loc fără a conduce la o infectare și (ii) nu au luat în considerare explicația oferită de către reclamantă, potrivit căreia I.P. folosise prezervative. Curtea a reținut că, la fiecare audiere, reclamanta a furnizat o descriere detaliată și în mare parte coerentă a actelor sexuale impuse de către I.P., declarând în mod explicit că acestea fuseseră neconsimțite.

În plus, în timpul audierii inițiale, organele de poliție i-au adresat reclamantei o întrebare vădit inadecvată și dăunătoare, întrebând-o dacă i-a plăcut să întrețină relații sexuale cu I.P. Curtea a subliniat că această linie de interogare era nepertinentă din punct de vedere juridic, întrucât investigația ar fi trebuit să se axeze pe absența consimțământului. În plus, asistentul social prezent la audiere nu a susținut reclamanta, ba mai mult, a manifestat o atitudine părtinitoare, afirmând că reclamantei „îi plăcea să atragă atenția asupra ei”, fapt care a amplificat vulnerabilitatea reclamantei și a afectat calitatea investigației.

Un alt aspect criticat de către Curte a constituit faptul că instanțele naționale au respins concluziile psihologului, care atestase credibilitatea reclamantei, considerând aceste opinii „concluzii personale”. În schimb, instanțele naționale s-au bazat pe declarațiile unor martori— în mare parte foști angajați la fermă — care nu aveau cunoștințe relevante despre reclamantă, fără a analiza gradul de fiabilitate și independență al acestor mărturii.

Curtea a remarcat, de asemenea, că instanțele naționale nu au examinat motivele pentru care martorul-cheie, G.B., își modificase declarațiile, deși reclamanta a susținut că el a fost supus presiunilor din partea inculpaților, de care depindea pentru adăpost și hrană.

Cu privire la plângerea reclamantei formulată în baza Articolului 14 coroborat cu Articolele 3, 4 și 8 din Convenție, Curtea a criticat atitudinea instanțelor naționale, care au considerat că plasarea unei femei cu dizabilități intelectuale, provenind dintr-o instituție psiho-neurologică, într-o familie unde urma să îndeplinească rolul de casnică sau parteneră pentru un bărbat, nu ridică probleme legale. Curtea a subliniat că această abordare reflectă prejudecăți și stereotipuri de gen, bazate pe convingerea eronată că persoanele cu dizabilități intelectuale nu au autonomie și capacitate de acțiune, că rolul femeii este de a fi gospodină și că munca casnică prestată de către femei nu are o valoare economică.

Curtea a constatat că autoritățile naționale au manifestat o atitudine discriminatorie față de reclamantă, având în vedere statutul său de femeie cu dizabilități intelectuale. În special, autoritățile nu au ținut cont de vulnerabilitatea reclamantei, determinată de gen, dizabilitate intelectuală și antecedentele de instituționalizare, în momentul în care i-au evaluat percepția asupra evenimentelor trăite. Curtea a reținut că autoritățile nu au asigurat ajustările procedurale esențiale („acomodare rezonabilă”) care i-ar fi oferit posibilitatea de a obține dreptate.

În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea a conchis că a existat o încălcare a Articolului 14 din Convenție coroborat cu Articolele 3, 4 și 8 din Convenție.

Curtea a considerat că nu este necesar să examineze plângerile reclamantei în baza Articolelor 6 și 13 Convenție.

În consecință, Curtea a acordat reclamantei 35.000 de euro pentru prejudiciul moral și 8.587 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.