© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 27 februarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Glijinschi v. Republica Moldova (nr. 56795/11).
Cauza se referă la o presupusă ingerință aparent disproporționată în dreptul de proprietate al reclamantei, ca urmare a autorizării de către autoritățile naționale a unui perete construit de vecinul reclamantei, care i-a blocat accesul la apartamentul său.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2003, reclamanta a procurat un apartament. La o dată nespecificată, vecinul său, G., a reconstruit coridorul comun, ridicând un perete care i-a blocat accesul reclamantei la apartamentul său. Ca urmare, ea a fost nevoită să folosească o fereastră pentru a intra în apartamentul său.
La 29 noiembrie 2007, Comisia administrativă a mun. Chișinău i-a aplicat o amendă lui G. pentru construirea ilegală și fără autorizație a peretelui, care ocupa o parte din spațiul comun. Cu toate acestea, peretele nu a fost demolat. De asemenea, în anul 2007, în urma unui incendiu în clădire, apartamentul reclamantei a devenit nelocuibil și a necesitat reparații semnificative.
La 11 iunie 2008, reclamanta a semnat o declarație notarială prin care și-a exprimat consimțământul ca G. să reconstruiască apartamentul său prin mutarea ușii de acces, cu respectarea normelor de construcție, sănătate și siguranță la incendiu. Totuși, peretele ridicat de G. nu a fost demolat.
Ulterior, La 6 mai 2010, reclamanta și-a revocat acordul cu privire la planul de reconstrucție al lui G. printr-o nouă declarație notarială și a informat Primăria mun. Chișinău cu privire la această revocare atât la 10, cât și la 13 septembrie 2010. Reclamanta a formulat o plângere cu privire la existența în continuare a peretelui construit ilegal. La 2 noiembrie 2010, Inspectoratul de Stat în Construcții a răspuns că G. fusese deja sancționat în 2007 și că legea nu permite aplicarea unei noi sancțiuni pentru aceeași faptă.
La data de 20 ianuarie 2011, autoritatea competentă a mun. Chișinău i-a eliberat lui G. un certificat de urbanism care autoriza reconstrucția apartamentului său.
La 6 septembrie 2011, Întreprinderea municipală pentru gestionarea fondului de locuințe nr. 13 (în continuare „ÎMGFL nr. 13”), a eliberat un proces-verbal de recepție finală a apartamentului reconstruit al lui G.
La 5 octombrie 2011, reclamanta a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Primăriei mun. Chișinău, intervenienți accesorii G. și ÎMGFL nr. 13, solicitând anularea certificatului de urbanism din 20 ianuarie 2011 și a procesului-verbal de recepție finală din 6 septembrie 2011. Ea a susținut, inter alia, că la emiterea procesului-verbal cu privire la recepția finală, autoritățile nu au luat în considerare faptul că peretele construit de G. îi bloca accesul la apartamentul.
Prin decizia sa definitivă din 13 februarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea reclamantei, considerând că la 10 iunie 2008 ea își exprimase acordul cu privire la planurile de construcție ale lui G., iar la 6 mai 2010, când și-a revocat acordul, coridorul fusese deja reconstruit. În consecință, revocarea ulterioară a acorduluinu nu putea afecta legalitatea construcției.
Bazându-se pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta s-a plâns în fața Curții că urmare a validării acțiunilor ilegale ale lui G., ea nu s-a putut bucura pe deplin de dreptul său de proprietate.
Guvernul a invocat excepția neepuizării căilor de atac interne, susținând că reclamanta ar fi omis să inițieze o acțiune negatorie împotriva lui G. cu privire la obligarea lui G. de înlăturare a obstacolelor și pentru acordarea de despăgubiri. Curtea a notat că, anterior eliberării actelor relevante în anul 2011, peretele construit de G. fusese considerat ilegal, iar G. fusese în consecință sancționat. Deși autoritățile nu au reușit, timp de mai mulți ani, să se asigure dacă G. a demolat peretele neautorizat, deciziile adoptate până în 2011 fusese adoptate în favoarea reclamantei. Cu toate acestea, odată ce deciziile relevante au fost luate în 2011 și confirmate ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă, statutul juridic al peretelui a trecut de la cel de construcție ilegală la cel de construcție autorizată. Prin urmare, Curtea a apreciat că procedura inițiată de reclamantă a fost un remediu efectiv, iar ea nu era obligată să utilizeze alte căi de atac.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a notat că reclamanta a avut în mod cert o „posesie” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în calitate de proprietar al apartamentului. Totodată, acțiunile lui G. prin care a restricționat accesul reclamantei la apartamentul său, autorizate de către autoritățile locale și confirmate ulterior de către instanțele judecătorești, a constituit o ingerință în dreptul său de proprietate. Deși această ingerință putea fi justificată prin necesitatea urbanismului și a respectării drepturilor altor locatari, Curtea a analizat proporționalitatea măsurii.
Guvernul a susținut că acordul reclamantei pentru lucrările de reconstrucție a lui G. reprezintă o dovadă că ingerința nu a constituit o povară disproporționată și excesivă. Curtea a subliniat că acest acord a fost condiționat de respectarea normelor de construcție, sănătate și siguranță la incendiu. Cu toate acestea, reclamanta a susținut în fața Curții Supreme de Justiție că peretele construit de G. îi bloca accesul la apartament, ceea ce indica o încălcare a acestor norme.
În acest sens, Curtea a menționat că, instanța supremă nu a făcut nicio analiză în această privință, deși sancțiunea anterioară aplicată lui G. sugera că peretele litigios fusese construit cu încălcarea reglementărilor aplicabile și, prin urmare, era și contrar condițiilor asupra cărora reclamanta își exprimase acordul.
În plus, Curtea a notat că, deși reclamanta și-a exprimat inițial acordul în 2008, ea și-a retras consimțământul în 2010 și a notificat autoritățile. Cu toate acestea, autoritățile au validat legalitatea construcției abia în 2011, fără a lua în considerare dezacordul reclamantei. În plus, deși peretele fusese construit chiar înainte ca reclamanta să-și exprime consimțământul în 2008, instanțele naționale nu au analizat acest aspect.
În concluzie, Curtea a constatat că, atât autoritățile locale, cât și Curtea Supremă de Justiție nu au asigurat un echilibru just între drepturile și interesele concurente ale părților. În particular, în contextul unui litigiu între două persoane private, nu s-a demonstrat cum interesul general ar fi fost protejat prin aprobarea construcției lui G. Pe de altă parte, Curtea a conchis că limitarea drepturilor reclamantei ca urmare a lucrărilor de reconstruire a fost semnificativ.
În consecință, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-i reclamantului 3.000 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
