© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 12 noiembrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza E.T. v. Republica Moldova (nr. 25373/16).
Cauza se referă la imposibilitatea reclamantei, care a fost declarată incapabilă din cauza unei boli mintale, de a introduce o acțiune în instanța de judecată în vederea restabilirii capacității sale juridice și la pretinsa discriminare determinată de dizabilitatea sa.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la sfârșitul anilor 1990, reclamanta a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoidă cronică. În anul 2000, soțul său A.T. a divorțat de ea, iar în rezultat reclamanta a preluat tutela asupra celor doi copii comuni. La o dată nespecificată, A.T. a depus o cerere de chemare în judecată pentru ca reclamanta să fie declarată total incapabilă din cauza bolii sale mintale și a susținut că ea se comporta agresiv față de copiii lor.
La 22 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului Botanica, mun. Chișinău a examinat cauza în absența reclamantei și a declarat-o total incapabilă. Instanța a examinat certificatele medicale, inclusiv cele eliberate de către un spital psihiatric în care reclamanta urma tratament la momentul examinării cauzei. În acest context, au fost audiați A.T., o asistentă socială, și M.M., nașa de cununie a reclamantei și a lui A.T. Totodată, în interesul reclamantei și al copiilor săi, instanța a dispus autorității tutelare din sectorul Botanica („autoritatea tutelară”) să numească un tutore în privința reclamantei. Reclamanta nu a primit niciodată o copie a acestei hotărâri judecătorești.
La 17 decembrie 2010, autoritatea tutelară a numit-o pe M.M. în calitate de tutore al reclamantei. La o dată necunoscută, M.M. a solicitat spitalului rezidențial psihiatric Cocieri (denumit ulterior Centrul Cocieri pentru Plasamentul Temporar al Persoanelor cu Dizabilități – „Centrul Cocieri”) să o interneze pe reclamantă pentru tratament pe o perioadă nedeterminată. Potrivit reclamantei, ea avea o relație neplăcută cu M.M., care își neglija obligațiile tutelare.
La o dată nespecificată, în anul 2015, un reprezentant al Serviciului independent pentru apărarea drepturilor pacienților din instituțiile psihiatrice a vizitat spitalul și a discutat cu reclamanta, oferindu-i asistență. Ulterior, ea a avut posibilitatea să contacteze un avocat, semnând o procură prin care-l împuternicea să o reprezinte.
La 16 iulie 2015, avocatul reclamantei a depus o cerere de chemare în judecată în vederea restabilirii capacității juridice a clientei sale. El a susținut că starea de sănătate a reclamantei se îmbunătățise și că ea era capabilă să își poarte singură de grijă și că deținea un apartament în care putea locui. El a remarcat relația tensionată dintre reclamantă și tutorele său, care avea „o atitudine ostilă”, menționând că ultima o împiedicase pe reclamantă să-și apere drepturile sale și să beneficieze de diverse garanții. Totodată, avocatul s-a referit la dreptul reclamantei de a trăi în comunitate, care fusese încălcat prin menținerea ei în spital împotriva voinței sale. Reclamanta a fost internată în spital pentru o perioadă nedeterminată de timp, iar ea și-a exprimat în mai multe rânduri dorința de a fi externată. De asemenea, avocatul reclamantei a notat că reclamanta fusese separată de copiii săi și privată de dreptul de a locui în apartamentul său și de a decide asupra unor aspecte importante ale vieții sale private.
La 22 iulie 2015, prin încheierea Judecătoriei Botanica din mun. Chișinău, a fost restituită cererea de chemare în judecată depusă de către avocatul reclamantei. Procedând astfel, instanța de judecată a constatat că cererea de chemare în judecată fusese depusă de către un avocat care nu era împuternicit să inițieze și să continue astfel de proceduri. O procură, semnată de către o persoană care fusese declarată incapabilă, nu constituia o autorizare corespunzătoare.
Avocatul reclamantei a atacat cu recurs încheierea primei instanțe, repetând în esență argumentele sale anterioare. La 30 octombrie 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul. Instanța a constatat că avocatul nu fusese împuternicit în modul stabilit de lege să depună o astfel de cerere, deoarece procura sa fusese semnată de către o persoană incapabilă, iar încheierea primei instanțe nu era susceptibilă de atac.
Printr-o scrisoare din 20 martie 2023, directorul Centrului Cocieri a informat Ministerul Justiției că a examinat dosarul reclamantei și a constatat că ea continua să aibă nevoie de tratament pentru schizofrenie paranoidă. În anul 2015, atunci când fusese depusă cererea de chemare în judecată, reclamanta urma un tratament la Spitalul Clinic de Psihiatrie. Ea ar fi putut solicita o evaluare a stării sale psihologice de către serviciul de psihiatrie din Chișinău. Alternativ, în urma tratamentului său la Spitalul Clinic de Psihiatrie, în privința reclamantei ar fi putut fi efectuată o evaluare a stării sale psihice. Absența unei astfel de evaluări însemna că ea nu avea nevoie să fie evaluată. Rezultatul unei astfel de evaluări ar fi constituit o bază pentru declararea capacității sale juridice. Psihiatrul care o consulta considera că ea nu putea înțelege ceea ce reprezentantul său scrisese în cererea de chemare în judecată și în cererea ulterioară către Curte. Fiind întrebată în mod direct și prezentându-i-se dosarul pe marginea cererii de chemare în judecată și a cererii adresate Curții, reclamanta a declarat administrației că se întâlnise cu acest avocat în 2015, dar a negat că ar fi depus vreo plângere. Ea și-a recunoscut semnătura de pe cererea înaintată Curții, dar nu și-a putut aminti în ce circumstanțe a fost făcută. Psihiatrul a concluzionat că reclamanta nu ar fi putut depune nicio plângere, având în vedere tratamentul său psihiatric continuu. Era posibil ca semnătura reclamantei de pe formularul de cerere să fi fost obținută ca urmare a unei neînțelegeri sau a unei lipse de înțelegere a ceea ce semna.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și Articolul 14 coroborat cu Articolul 8 din Convenție, reclamanta s-a plâns în fața Curții că legislația moldovenească nu i-a permis să solicite restabilirea capacității sale juridice decât prin intermediul tutorelui său sau al anumitor funcționari. De asemenea, ea s-a plâns că a fost discriminată în raport cu alte persoane aflate în incapacitate temporară de a-și înțelege acțiunile, dar a căror capacitate juridică a rămas intactă, cum ar fi persoanele care au suferit un accident vascular cerebral sau au abuzat de droguri.
Deși Guvernul a ridicat o obiecție de inadmisibilitate, argumentând că nu existase nicio îmbunătățire a sănătății reclamantei care să-i permită să depună respectiva acțiune în instanță, ea urmând un tratament psihiatric continuu, și că avocatul nu menținuse contactul cu reclamanta încă din anul 2015 și, prin urmare, n-ar fi avut instrucțiunile necesare din partea ei pentru a depune observațiile sale, Curtea a declarat cererea admisibilă. În această privință, Curtea a notat vulnerabilitatea deosebită a reclamantei și că niciun element din dosar nu demonstra faptul că reclamanta nu și-ar fi dorit să-și mențină cererea sau să fie reprezentată de către același avocat.
Subsecvent, Curtea a observat că, deși Guvernul a susținut că nu existase nicio ingerință în dreptul reclamantei privind accesul la o instanță, el a recunoscut că, înainte de hotărârea Curții Constituționale din 17 noiembrie 2016, persoanele incapabile, precum reclamanta, nu puteau introduce în instanța de judecată o acțiune pentru restabilirea capacității lor juridice. Prin urmare, Curtea a considerat ca fiind stabilit faptul că reclamanta nu putea solicita restabilirea capacității sale juridice decât prin intermediul tutorelui său sau al anumitor funcționari. În aceste condiții, Curtea a conchis că legislația internă nu prevedea nicio posibilitate de revizuire periodică automată a valabilității motivelor de plasare a unei persoane sub tutelă, în pofida cerinței prevăzute la Articolul 12 § 4 din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, potrivit căreia măsurile de restrângere a capacității juridice trebuie să facă obiectul unei revizuiri periodice de către o autoritate competentă. În cazul reclamantei, măsura aplicată ei nu era limitată în timp. În același timp, astfel cum a confirmat Curtea Constituțională în hotărârea sa din 17 noiembrie 2016, dreptul intern nu prevedea nicio soluție intermediară în ceea ce privește diversitatea gradelor de incapacitate. Legislația prevedea doar incapacitatea totală. Pe lângă efectul negativ asupra drepturilor unei persoane în baza Articolului 8 din Convenție, o astfel de normă rigidă, care nu permitea instanțelor naționale să ia în considerare gradul de incapacitate al unei persoane, a condus, de asemenea, la limitarea totală a accesului persoanei la o instanță.
În același timp, Curtea a remarcat importanța pe care instrumentele internaționale de protecție a persoanelor cu tulburări mintale o acordă unei autonomii juridice cât mai mari posibil. În special, o tendință din ce în ce mai pronunțată a fost înlocuirea sistemelor bazate pe privarea unei persoane de orice capacitate juridică în „interesul său superior” cu un sistem de luare asistată a deciziilor, capabil să ia în considerare voința și preferințele proprii ale persoanei. În această privință, Curtea a remarcat că, în cazul de față, reclamanta a susținut că avusese relații tensionate cu tutorele său. Este posibil ca acesta din urmă să fi experimentat un conflict de loialitate între, pe de o parte, fostul soț al reclamantei în susținerea cererii acestuia de a o lipsi de capacitate juridică și, pe de altă parte, reclamantă, în susținerea dorinței sale de a-și recăpăta capacitatea. Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamanta nu dispunea de mijloace directe pentru a iniția o procedură judiciară în vederea redobândirii capacității sale, iar instanțele naționale au respins cererea de chemare în judecată depusă de către avocatul pe care îl împuternicise.
Examinând excepția de inadmisibilitate ridicată de către Guvern, referitoare la neepuizarea remediilor naționale pentru plângerile sale cu privire la discriminare, Curtea a notat că, în recursul său, avocatul reclamantei invocase art. 16 din Constituție și ridicase, astfel, în fața instanțelor judecătorești problema egalității în fața legii. În plus, având în vedere faptul că originea discriminării pretinse a fost însăși legislația (art. 170 și 267 din Codul de procedură civilă, în redacția în vigoare la acel moment), nici Consiliul de Egalitate și nici instanțele ordinare nu ar fi putut remedia încălcarea reclamată. În orice caz, este clar că reclamanta nu ar fi putut introduce niciun fel de acțiune în justiție. Această situație a durat din momentul în care reclamanta a fost declarată total incapabilă, inclusiv până la data depunerii cererii la Curte, în aprilie 2016. În consecință, căile de atac menționate de către Guvern nu au fost accesibile reclamantei.
Cu referire la fondul plângerii reclamantei în baza Articolului 14 coroborat cu Articolul 8 din Convenție, Curtea a constatat că autoritățile moldovenești au deviat de la ceea ce era necesar pentru a asigura adaptarea rezonabilă a nevoilor reclamantei sub forma sprijinirii ei în procesul decizional, refuzându-i orice rol în organizarea propriei vieți. Astfel, încheierea Judecătoriei sectorului Botanica din 22 iulie 2015 s-a bazat exclusiv pe criteriul stării de sănătate mintală a reclamantei, fără a se lua în considerare capacitățile sale reale. În aceste circumstanțe, legea a permis o ingerință în drepturile reclamantei care nu numai că nu putea fi impusă niciunei alte categorii de persoane, dar nici nu a permis instanțelor naționale să ia în considerare diferitele niveluri de dizabilitate intelectuală și posibilitatea ca, cel puțin în anumite aspecte ale vieții lor și cu o asistență adecvată, persoanele aflate în astfel de situații să poată înțelege și să ia decizii semnificative. În plus, Curtea a remarcat că, odată cu trecerea timpului, măsura inițială luată a devenit din ce în ce mai împovărătoare pentru reclamantă, provocându-i disconfort în viața cotidiană, împiedicând-o în același timp să poată obține direct în instanță dreptul de a lua cel puțin unele decizii pe cont propriu, spre deosebire de alte persoane.
În consecință, Curtea a acordat reclamantei 5.000 euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
