© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 23 octombrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Ceachir v. Republica Moldova (nr. 13730/15).
Cauza se referă la pretinsa nerespectare a principiilor contradictorialității și egalității armelor în urma inversării sarcinii probatorii, care ar fi compromis echitatea procedurilor intentate de către reclamantă.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta deține o casă de locuit individuală și un teren adiacent acesteia, pentru care plătește anual impozite, calculate de Serviciul Fiscal de Stat (în continuare „SFS”) în baza datelor furnizate de la Întreprinderea de Stat Cadastru (în continuare „ÎS Cadastru”), de obicei, o dată la trei ani. Suprafața bunului imobil al reclamantei nu s-a modificat de la construcția casei sale. În anul 2006, ÎS Cadastru a stabilit că suprafața bunurilor imobile ale reclamantei era de 447,2 mp, care trebuia luată în considerare ca bază pentru calcularea obligațiilor sale fiscale în fiecare dintre următorii trei ani.
La 25 noiembrie 2010, reclamanta a primit un aviz de plată a impozitului pe bunurile imobile, emis de SFS la 2 noiembrie 2010. Avizul mai solicita plata mai multor sume restante pentru perioada 2007-2009 , menționând că suprafața bunurilor imobile ale reclamantei variase de la an la an. Fiind nemulțumită de informațiile conținute în avizul de plată în ceea ce privește suprafața și sumele datorate, reclamanta a solicitat SFS anularea acestuia, dar fără rezultat.
La 14 ianuarie 2011, reclamanta a depus o acțiune în instanță împotriva SFS, solicitând anularea avizului de plată. Ea a susținut că obligațiile sale fiscale fuseseră calculate incorect, în sensul că se bazau pe ideea eronată că suprafața bunurilor sale a variat în perioada relevantă. Ea a declarat că achitase integral impozitul pentru bunurile imobile pentru anii respectivi și că nu a putut acumula datorii sau penalități în acest sens.
Printr-o hotărâre din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea reclamantei și a anulat avizul de plată pentru anul 2010. În plus, a dispus ca SFS să recalculeze impozitul pentru bunurile imobile datorat de reclamantă pentru perioada 2007-2010, pe baza unor măsurători exacte ale suprafeței bunurilor sale. SFS a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.
Prin decizia din 16 ianuarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea instanței inferioare, constatând că aceasta a depășit limitele acțiunii reclamantei. Cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Buiucani, care a devenit instanță de fond în urma unor modificări ale Legii contenciosului administrativ.
În cadrul noii examinări a cauzei, la 24 aprilie 2013, reclamanta a solicitat instanței de fond să dispună ca autoritatea pârâtă să prezinte documentele care au stat la baza calculării datoriei sale fiscale. Ea a susținut că aceste documente erau esențiale pentru ca instanțele naționale să ajungă la soluția corectă. Cu toate acestea, respectiva solicitare a fost lăsată neexaminată, fără a fi furnizate anumite motive.
Printr-o hotărâre din 3 decembrie 2013, Judecătoria Buiucani a respins acțiunea ca fiind vădit nefondată, hotărând că reclamanta nu a reușit să dovedească ilegalitatea avizului de plată. Contestând cu apel această hotărâre, reclamanta a reiterat că nu-și putea susține afirmația conform căreia obligațiile sale fiscale conținute în avizul de plată din 2010 fuseseră calculate în mod eronat, fără a i se furniza documentele referitoare la evaluarea bunurilor sale imobiliare de către autoritățile naționale. Prin decizia din 23 aprilie 2014 a Curții de Apel Chișinău, iar ulterior prin încheierea definitivă din 17 septembrie 2014 a Curții Supreme de Justiție, apelul și, respectiv, recursul reclamantei au fost respinse, cu menținerea soluției instanței de fond.
În fața Curții reclamanta s-a plâns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), că instanțele naționale nu au respectat principiile contradictorialității și egalității armelor, prin inversarea sarcinii probei prevăzute de lege, compromițând astfel echitatea procedurii. În special, reclamanta a susținut că solicitase SFS să prezinte documente care să justifice calculul datoriei sale la plata impozitului pentru bunurile imobile, întrucât nu a fost convinsă că vreo sumă era datorată în mod legal. Mai mult, motivele pentru care SFS a indicat cifre diferite în ceea ce privește suprafața bunului său imobil au rămas, de asemenea, neclare. În absența oricărui răspuns din partea SFS, reclamanta și-a reiterat cererea în fața instanțelor naționale, dar aceasta a rămas neexaminată. Reclamanta a susținut că instanțele naționale au acceptat poziția autorităților cu privire la legalitatea avizului de plată a impozitului pe 2010, fără a fi aduse dovezi justificative în acest sens. Prin urmare, ea nu a putut contesta corectitudinea documentelor și a calculelor corespunzătoare sau să obțină verificarea exactității acestora. Ea a susținut că instanțele naționale au încălcat principiul egalității armelor și nu au respectat principiul contradictorialității, deoarece au inversat sarcina probei, contrar dispozițiilor legale naționale.
Guvernul nu a fost de acord, susținând că reclamanta a fost obligată să conteste evaluarea efectuată de către ÎS Cadastru și să dovedească caracterul ilegal al avizului de plată emis de SFS.
Curtea a notat, de la bun început, că, în temeiul art. 24 din Legea contenciosului administrativ (în vigoare la momentul respectiv), sarcina probei revenea pârâtului atunci când o acțiune în anulare era examinată de către o instanță de contencios administrativ, precum în prezenta cauză. Ea a notat că reclamanta a încercat să obțină documentele relevante de la SFS înainte de a iniția acțiunea în instanță, dar nu a avut succes. Neavând cunoștință de metoda utilizată de autoritățile naționale pentru calcularea obligațiilor sale fiscale, reclamanta a introdus o acțiune prin care a solicitat anularea avizului de plată din 2 noiembrie 2010 și a reiterat solicitarea de a i se furniza probe care se aflau exclusiv în posesia autorității pârâte.
Curtea nu putut decât să observe că reclamanta a solicitat în mod specific instanței de fond să dispună ca SFS să furnizeze documentele pe baza cărora și-a calculat datoria sa fiscală în privința bunurilor imobile pentru anii în cauză. Materialele din dosar nu indicau, și nici Guvernul nu a specificat, că SFS a prezentat documentele solicitate de reclamantă. În loc să oblige autoritatea pârâtă să prezinte probele solicitate, instanțele naționale – contrar principiului contradictorialității – nu au admis cererea reclamantei. În plus, nici SFS, nici instanțele naționale nu au susținut că reținerea informațiilor relevante a fost justificată de vreun considerent specific. Guvernul nu a oferit nicio explicație pentru acceptarea unui astfel de comportament de către instanțele naționale, care, în plus, au obligat reclamanta să demonstreze că calculul datoriei sale fiscale a fost eronat.
Curtea nu a putut identifica alte mijloace prin care reclamanta ar fi putut examina și, în caz de necesitate, contesta calculul obligațiilor sale fiscale. Mai mult, în absența oricăruia dintre documentele pe care SFS și-a bazat acest calcul, reclamanta nu și-a putut exercita dreptul de a obține anularea unui aviz de plată pretins eronat de către instanță. În opinia Curții, limitarea informațiilor disponibile reclamantei într-o asemenea măsură a necesitat o atenție și o grijă deosebită din partea instanțelor naționale, pentru a se asigura că procesul lor decizional este , pe cât posibil, în conformitate cu cerințele procedurii contradictorii și ale egalității armelor. Având în vedere că reclamanta era obligată să dovedească ilegalitatea și inexactitatea avizului de plată prin referire la documente aflate în posesia exclusivă a autorităților naționale, la care nu a avut acces, Curtea a constatat că principiile procedurii contradictorii și ale egalității armelor nu au fost respectate de către instanțele naționale.
Astfel, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea a acordat reclamantei 2.400 de euro pentru prejudiciul moral și 1.000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
