© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 23 octombrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Țurcan v. Republica Moldova (nr. 25244/20).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a Articolelor 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul era angajat al Ministerului Afacerilor Interne, fiind inclus în lista veteranilor. El a deținut funcția din 10 octombrie 1994 până la 18 martie 2011, atunci când s-a pensionat. La o dată necunoscută, invocând prevederile Legii cu privire la poliție, reclamantul a inițiat acțiuni împotriva autorităților locale din Chișinău, în vederea obligării acestora să-i ofere un spațiu locativ.
Printr-o hotărâre din 12 februarie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea, dispunând acordarea unui spațiu locativ reclamantului și familiei sale de către consiliul municipal. În urma recursului depus de către partea pârâtă în proces, la 14 mai 2008, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței de fond. Reclamantul a întreprins toate măsurile pentru executarea titlului executoriu, inclusiv inițierea procedurii de executare, solicitarea repetată a transferului actului executoriu, precum și depunerea unei plângeri la Prim-ministrul țării, dar fără succes.
La 22 iunie 2018, reclamantul a depus o acțiune în temeiul Legii nr. 87/2011, argumentând că decizia finală a Curții Supreme de Justiție din 14 mai 2008 nu a fost executată. El a solicitat rambursarea prejudiciului material în mărimea chiriei plătite pentru presupusele perioade de neexecutare, precum și a altor sume aferente prejudiciului moral, inclusiv costurilor și cheltuielilor.
Printr-o hotărâre din 22 martie 2019, instanța a admis parțial cererea reclamantului și a constatat încălcarea dreptului său la executarea într-un termen rezonabil a hotărârii pronunțate la 12 februarie 2008, care acoperă perioada cuprinsă între 14 mai 2008 și 14 martie 2019. În acest sens, instanța a acordat reclamantului 10 000 MDL pentru prejudiciul moral și 5 000 MDL pentru costurile și cheltuielile suportate. În ceea ce privește prejudiciul material, confirmat de chiria plătită în conformitate cu contractul de locațiune semnat la 1 iunie 2008 și reînnoit tacit până în prezent, reclamantului i s-a acordat suma de 30.845 MDL, care acoperă doar ultimii trei ani (iunie 2015 – iunie 2018) care preced sesizarea instanței, din motivul termenului general de prescripție de trei ani. În special, instanța de fond a constatat că reclamantul a introdus acțiunea în temeiul Legii nr. 87/2011 după aproximativ zece ani de la hotărârea în litigiu din 12 februarie 2008. Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 267 alin. (1) din Codul Civil, potrivit căruia termenul general în interiorul căruia o persoană poate să-și apere dreptul încălcat pe calea intentării unei acțiuni în instanța de judecată este de trei ani, reclamantul nu putea solicita despăgubiri decât pentru prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului la executarea într-un termen rezonabil a hotărârii judecătorești definitive pentru perioada cuprinsă între iunie 2015 și iunie 2018. În cele din urmă, în pofida recunoașterii de către instanțe a încălcării dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii contestate pentru întreaga perioadă de neexecutare, cererile reclamantului referitoare la prejudiciul material pentru perioada cuprinsă între 14 mai 2008 și mai 2015 au fost respinse ca fiind prescrise.
La 17 septembrie 2019, Curtea de Apel Chișinău a respins recursurile depuse de către reclamant și Ministerul Justiției ca fiind nefondate, și a menținut hotărârea pronunțată la 22 martie 2019 de către instanța de fond. Ulterior, printr-o decizie finală din 24 decembrie 2019, Curtea Supremă de Justiție a declarat inadmisibile recursurile depuse de către ambele părți.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive în favoarea sa și de lipsa unei căi de atac efective în dreptul intern în această privință.
În speță, Curtea a constatat că instanțele naționale au recunoscut încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1, însă au acordat despăgubiri insuficiente pentru prejudiciul moral și despăgubiri parțiale pentru prejudiciul material în baza prescripției, fără a acoperi întreaga perioadă de neexecutare solicitată de către reclamant. În plus, Curtea a constatat că jurisprudența ulterioară a Curții Supreme de Justiție a inversat această abordare de limitare a acțiunii la trei ani (în contextul unei proceduri de revizuire inițiate de către Agentul guvernamental după comunicarea de către Curte a cauzei Alexei v. Republica Moldova (nr. 44686/19) la 18 februarie 2020), considerând-o contrară unui proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia că hotărârea definitivă în favoarea reclamantului nu a fost încă executată. Având în vedere această incapacitate persistentă a autorităților moldovene de a pune în aplicare hotărârile definitive, Curtea consideră că acțiunea în baza Legii nr. 87/2011 nu i-a oferit reclamantului o reparație adecvată și că el poate pretinde în continuare la statutul de „victimă”, în sensul Articolului 34 din Convenție.
De asemenea, Curtea a reamintit că o autoritate națională nu poate justifica neexecutarea unei hotărâri prin absența fondurilor și a locuințelor alternative. În continuare, ea a constatat că hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului nu a fost executată mai mult de șaptesprezece ani și că persoana în cauză a fost parțial compensată la nivel național. În plus, Curtea a constatat că hotărârea din 12 februarie 2008 a dispus autorităților municipale să acorde reclamantului spațiu locativ, având în vedere statutul său de veteran.
În acest sens, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Astfel, Curtea a acordat reclamantului 3.940 de euro pentru prejudiciul material, 1.100 de euro pentru prejudiciul moral și 400 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
