© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”
La 4 aprilie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Bocșa v. Republica Moldova (nr. 6147/18).
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2013 instanța de judecată a desfăcut căsătoria dintre reclamant și soția sa, G. Instanța a acordat lui G. custodia în privința celor doi copii comuni. La 15 decembrie 2011 Direcția municipală de protecție a drepturilor copilului a aprobat un program de vizite, care a fost revizuit în 2012 și 2013, la solicitarea reclamantului. După ce G. a contestat ultimele modificări incluse în orarul de vizite, la 5 iunie 2014 Judecătoria Buiucani a acceptat tranzacția încheiată între părți, potrivit căreia reclamantul va lua copiii de la domiciliul mamei în anumite zile și îi va aduce înapoi într-un anumit moment, iar în timpul vacanțelor școlare, copiii vor petrece timp egal cu fiecare părinte, în baza unei înțelegeri prealabile.
În 2016 și 2017, reclamantul a depus diverse plângeri privind neexecutarea programului de vizite aprobat, inclusiv la poliție, procuratură și autoritatea pentru protecția copilului. La cererea reclamantului, la 30 mai 2016 un executor a inițiat procedura de executare. În perioada 2016-2017 executorul judecătoresc a emis cel puțin 8 rapoarte cu privire la absența lui G. de acasă în momentul orelor de vizită ale reclamantului sau imposibilitatea reclamantului de a lua copiii din cauza bolii lor sau a refuzului lor de a-și întâlni tatăl. Rapoartele din 18 noiembrie și 2 decembrie 2016 precizau în mod explicit că G. nu se opunea ca reclamantul să ia copiii, dacă aceștia erau de acord.
La 21 noiembrie 2016 și, respectiv, la 23 martie 2017, Curtea de Apel Chișinău a aprobat cererile executorului judecătoresc de a o aduce forțat pe G. în fața executorului judecătoresc și de a-i interzice să călătorească în afara țării. La 25 mai 2017 executorul judecătoresc a solicitat inițierea unui proces contravențional în privința lui G. pentru neexecutarea hotărârii definitive din 2014. La 27 iunie 2017 Curtea de Apel Chișinău a admis contestația depusă de către G. împotriva inițierii procedurii de executare silită de către executorul judecătoresc. Instanța a concluzionat că tranzacția aprobată de către instanță la 5 iunie 2014 se referea la „luarea” de către reclamant a copiilor de la domiciliul mamei, dar nu conținea nicio obligație corespunzătoare pentru G. de a „da” copiii reclamantului. Din acest motiv, instanța a constatat că hotărârea judecătorească din 5 iunie 2014 nu putea fi pusă în executare. La 6 noiembrie 2017 executorul judecătoresc a încetat procedura de executare, constatând imposibilitatea urmăririi executării silite.
Între timp, la 7 iulie 2017 G. a inițiat o acțiune în instanță prin care a solicitat anularea programului de vizite. Ea a susținut că reclamantul nu respectase condițiile programului aprobat la 5 iunie 2014, că din septembrie 2016 copiii refuzaseră să-și vadă tatăl din cauza comportamentului său agresiv și, având în vedere faptul că în decembrie 2016 ei împliniseră zece ani, opiniile lor trebuiau luate în considerare. Pretențiile ei au fost respinse printr-o decizie finală din 17 noiembrie 2021, din motive procedurale.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în baza Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), că autoritățile nu i-au asigurat dreptul de a se afla în contact cu copiii săi, în pofida hotărârii judecătorești definitive care aproba un program de vizite.
Curtea a reiterat principiile generale referitoare la aplicarea Articolului 8 în cazul executării drepturilor de contact, notând necesitatea asigurării echilibrului dintre interesele copilului și cele ale părintelui, accentuând prioritatea interesului superior al copilului. Curtea a reținut că reclamantul a avut dificultăți în a avea executată hotărârea definitivă din 5 iunie 2014 încă din aprilie 2016 și că, prin decizia Curții de Apel Chișinău din 27 iunie 2017, care stabilise imposibilitatea executării hotărârii din 2014, drepturile sale de contact au fost retrase de fapt. Curtea a reținut că singurul motiv invocat de către autoritățile interne pentru această retragere de fapt a constat în imposibilitatea executării hotărârii din 2014, din cauza formulării nereușite a obligațiilor. Curtea a considerat că această abordare formalistă neglija principala problemă în joc – lipsa cooperării dintre părinții separați, care impunea autorităților obligația de a lua măsuri pentru concilierea intereselor conflictuale ale părților, ținând cont de interesul superior al copilului.
Pentru a stabili dacă autoritățile au întreprins toate măsurile necesare pentru a facilita contactul, așa cum li se poate cere în mod rezonabil, Curtea a reținut că reclamantul și poliția au solicitat implicarea autorității pentru protecția copilului, dar Guvernul nu a informat Curtea despre vreo acțiune întreprinsă de către această autoritate drept răspuns la acele cereri de intervenție. Nu pare să fi existat nicio încercare de a asigura o mediere pentru părinți sau de a asigura contactul dintre reclamant și copiii săi în prezența și cu sprijinul specialiștilor în protecția copilului. Curtea a considerat deosebit de surprinzător faptul că autoritatea pentru protecția copilului, prin scrisoarea sa din 14 martie 2017, și-a declinat întreaga responsabilitate și implicare în cazul reclamantului.
În pofida rapoartelor psihologice care susțineau că, de fapt, copiii au fost afectați negativ de comportamentul tatălui lor cu doi-trei ani mai devreme, în dosarul cauzei nu exista nimic care să indice reticența copiilor de a-și întâlni tatăl în momentul în care între părinți fusese convenit orarul vizitelor în 2014, până la procedura de executare din 2016. Curtea a reținut că Guvernul nu a informat Curtea cu privire la nicio investigație sau evaluare oficială a cauzelor rezistenței copiilor, care ar fi putut aborda și acuzațiile făcute de către copii psihologilor cu privire la comportamentul violent al reclamantului față de ei. De asemenea, Guvernul nu a informat Curtea despre niciun proces decizional, cu sau fără participarea reclamantului, care ar fi evaluat amenințarea pe care se presupunea că o prezenta reclamantul și ar fi stabilit dacă era în interesul superior al copiilor să le fie restricționat, parțial sau complet, contactul cu reclamantul.
Curtea a constatat că gravitatea acuzațiilor cu privire la comportamentul violent al reclamantului față de copii contrasta puternic cu pasivitatea autorității pentru protecția copilului. În plus, Curtea a luat act de declarațiile inițiale ale mamei, conform cărora ea nu s-ar fi opus contactului, în cazul în care copiii înșiși ar fi fost de acord cu aceasta, și de încercarea ei de a anula drepturile de contact ale reclamantului un an mai târziu. Cu toate acestea, gravitatea și implicațiile lor pentru interesul superior al copiilor, pe de o parte, și drepturile de contact ale reclamantului, pe de altă parte, impuneau ca ele să fie abordate într-un proces decizional adecvat privind contactul cu părinții, care ar fi trebuit să fie echitabil și ar fi trebuit să-l implice pe reclamant într-o măsură suficientă pentru a-i oferi protecția necesară a intereselor sale. Curtea a considerat surprinzător faptul că aceste elemente nu au fost luate în considerare de către autoritățile de protecție a drepturilor copilului și de către instanțele naționale.
Din aceste motive, Curtea a concluzionat că, prin retragerea drepturilor de contact ale reclamantului, în special în absența oricărui proces decizional echitabil, autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza Articolului 8. Prin urmare, Curtea a acordat reclamantului 4.500 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
