© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 14 martie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Bîrsan v. Republica Moldova (nr. 52981/20).
Cauza se referă la presupusul eșec al autorităților moldovenești de a asista reclamantul în a se reuni cu copilul său, după ce ultimul a fost adus din România în Republica Moldova de către mama lui, B., ceea ce ar fi limitat drepturile de vizită ale reclamantului.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 7 ianuarie 2017, B. a luat copilul cu ea în Republica Moldova și a refuzat să îl înapoieze. Reclamantul a solicitat asistența Ministerului Justiției din România, care, la 16 martie 2017, a formulat o cerere oficială în baza Convenției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (în continuare „Convenția de la Haga”) către autoritățile moldovenești, pentru a înapoia copilul în România și pentru a asigura dreptul reclamantului de a-și vizita copilul, în conformitate cu Articolele 7 și 21 din Convenție.
La 5 aprilie 2017, Direcția municipală pentru protecția drepturilor copilului („autoritatea de protecție a copilului”) a informat Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale din Republica Moldova (autoritatea centrală națională desemnată în baza Convenției de la Haga, în continuare „ministerul”) despre localizarea copilului și că, în urma unei evaluări a situației și a vârstei lui (unsprezece luni), nu s-a considerat că întoarcerea în România ar fi în interesul său.
La 2 august 2017, autoritatea pentru protecția copilului a aprobat un program de vizite, care îi permitea reclamantului să își vadă copilul în prezența mamei în anumite zile.
La 29 mai 2017, ministerul a inițiat o procedură prin care a solicitat instanței să decidă cu privire la returnarea copilului în România în baza Convenției de la Haga. La 2 noiembrie 2017, Judecătoria Buiucani a respins cererea de înapoiere a copilului în România, concluzionând că era în interesul superior al acestuia să rămână în Republica Moldova cu mama sa. Apelul formulat de către reclamant, la 5 iunie 2018, a fost respins de către Curtea de Apel Chișinău. De asemenea, la 10 iulie 2018, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, constatând că el nu respectase termenul de treizeci de zile pentru depunerea apelului său împotriva hotărârii instanței de fond.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în baza Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), de faptul că autoritățile moldovenești nu l-au asistat să se reunească rapid cu copilul său după ce ultimul fusese dus din România în Republica Moldova de către mama și că nu i-au asigurat drepturile sale de vizită.
Guvernul a susținut că reclamantul nu a invocat aceste plângeri în fața instanțelor naționale și, prin urmare, nu a epuizat căile de atac interne. În special, reclamantul nu a reușit să înainteze în timp util cererea de apel împotriva hotărârii Judecătoriei Buiucani din 2 noiembrie 2017, care a refuzat înapoierea copilului său în România în baza Convenției de la Haga.
Curtea a notat că, într-adevăr, reclamantul nu contestase cu apel, în cadrul termenului prevăzut de lege, hotărârea Judecătoriei Buiucani din 2 noiembrie 2017. Având în vedere calitatea sa procesuală de pârât în cadrul acestui proces, reclamantul putea să introducă personal un apel împotriva acestei hotărâri, ceea ce a făcut, dar cu omiterea termenului legal.
Cu referire la drepturile de contact, era cert că reclamantul cunoștea despre programul de vizite aprobat de către autoritatea pentru protecția copilului la 2 august 2017, destinat să asigure drepturile de vizită ale reclamantului, prevăzute de Articolul 21 din Convenția de la Haga. Deși reclamantul era nemulțumit de acest aranjament, el nu a solicitat ajustarea lui de către autoritatea pentru protecția copilului sau de către o instanță de judecată. El are această posibilitate chiar și în prezent. În plus, reclamantul nu a explicat de ce acest remediu nu ar fi adecvat sau eficient în cazul său.
Astfel, în lipsa unor procese naționale care să abordeze în substanță drepturile de vizită ale reclamantului, Curtea a stabilit că examinarea în continuare a acestei plângeri ar fi contrară caracterului subsidiar al mecanismului Convenției și a decis să respingă această cerere în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție, din motivul neepuizării căilor de atac interne.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
