© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 15 decembrie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauzaBalacci v. Republica Moldova(nr. 22781/10).
Cauza se referă la o presupusă încălcare a dreptului la un proces echitabil, inclusiv la motivarea pretins insuficientă a hotărârilor judecătorești, precum și la imposibilitatea reclamantului de a-și recupera bunurile puse sub sechestru și de a obține despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-ar fi suferit.
În anul 2002 a fost inițiată o cauză penală pe faptul însușirii de către reclamant a bunurilor altei persoane prin înșelăciune, iar organul de urmărire penală a aplicat sechestru pe utilajele agricole care aparțineau reclamantului. Cinci ani mai târziu, un judecător de instrucție a anulat sechestrul, deoarece nu fuseseră respectate mai multe prevederi legale. Ulterior, procuratura a solicitat aplicarea unui al doilea sechestru, dar judecătorul de instrucție a respins acest demers. În același timp, judecătorul de instrucție a dispus încetarea urmăririi penale în privința reclamantului, pentru vicii de procedură. Mai târziu, reclamantul a inițiat o acțiune în judecată împotriva statului în baza Legii nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, invocând imposibilitatea de a-și recupera tehnica agricolă ca urmare a anulării sechestrului.
La 15 decembrie 2008, Judecătoria Râșcani, mun. Chișinău a respins cererea reclamantului ca fiind neîntemeiată, bazându-se pe prevederile Legii nr. 1545/1998, potrivit cărora dreptul la repararea prejudiciului apare doar în cazulscoaterii persoanei de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale pe temeiuri de reabilitare. Prin urmare, instanța a constatat că prevederile în cauză nu sunt aplicabile reclamantului. Curtea de Apel Chișinău și Curtea Supremă de Justiție au menținut hotărârea primei instanțe.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), în fața Curții reclamantul s-a plâns că instanțele naționale nu ar fi luat în considerare toate argumentele sale, că au apreciat în mod greșit probele care fuseseră prezentate și că au interpretat și aplicat în mod eronat legea. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de imposibilitatea sa de a-și recupera tehnica agricolă, iar lipsa unei despăgubiri în acest sens a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. În cele din urmă, el s-a plâns de lipsa unei căi efective de atac în această privință, în conformitate cu Articolul 13 din Convenție.
Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a reținut că instanțele naționale au indicat în mod explicit și detaliat motivele care le-au determinat să considere că prevederile Legii nr. 1545 nu erau aplicabile în cazul reclamantului. Ținând cont de materialele aflate în posesia sa, Curtea a conchis că motivele invocate de către instanțele naționale nu par a fi vădit nerezonabile sau arbitrare. Prin urmare, Curtea a constatat că nu a fost dovedit faptul că procedurile în prezenta cauză ar fi fost inechitabile, concluzionând că această plângere este vădit nefondată. Astfel, ea a respins această plângere, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Guvernul a susținut că bunurile în cauză nu au fost niciodată confiscate fizic și că întotdeauna s-au aflat în posesia reclamantului. Pe de altă parte, reclamantul a susținut că nu avea acces la toate bunurile sale, cu excepția unui tractor. În ceea ce privește celelalte utilaje agricole sechestrate, Curtea a notat că soarta acestora rămânea necunoscută și că probele de care dispune nu îi permit să concluzioneze cu certitudine că reclamantul a pierdut posesia acestora. Curtea a notat că nu este în măsură să stabilească existența ingerinței invocate de către reclamant, și anume imposibilitatea de a utiliza bunurile sale și de a le recupera după ridicarea sechestrului. În aceste împrejurări, având în vedere faptul că nu a fost constatată reținerea efectivă a bunurilor, Curtea a notat că nu poate conchide că autoritățile statului aveau o obligație de diligență față de respectivele bunuri sau că ar fi fost responsabile pentru deteriorarea și pierderea lor. Prin urmare, Curtea a constatat că și această parte a cererii este vădit nefondată și a respins-o în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
În cele din urmă, referitor la plângerea reclamantului în baza Articolului 13 din Convenție, Curtea a reiterat că această dispoziție se aplică numai în cazul în care o persoană poate pretinde în mod întemeiat faptul că este victima unei încălcări a unui drept protejat de Convenție. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea a conchis că reclamantul nu invocă nicio „plângere plauzibilă” în baza Articolului 13 din Convenție. În consecință, Curtea a constatat că și această parte a cererii este vădit nefondată și a respins-o în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
