© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 15 decembrie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Tanasieva v. Republica Moldova (nr. 11660/17).
Cauza se referă la două seturi de proceduri cu privire la un zid de piatră construit pe un teren public în lipsa autorizației de construcţie, având ca rezultat achitarea reclamantei și, ulterior, obligarea acesteia de a demola construcția ilegală. Reclamanta a pretins că fusese judecată și pedepsită de două ori pentru aceeași faptă, contrar prevederilor Articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”). De asemenea, ea a pretins încălcarea principiului securității raporturilor juridice, garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție.
Potrivit circumstanţelor cauzei, în anul 1998 reclamanta a moștenit de la părinții ei folosirea unui teren din municipiul Chișinău, o parte din care era proprietate publică și era folosită fără niciun drept.
Cu referire la prima procedură, prin hotărârea din 4 mai 2006 a Comisiei administrative din cadrul municipiului Chișinău, reclamanta a fost sancționată contravențional cu o amendă de 54 de lei pentru comiterea faptei contravenționale în baza art. 149 din Codul cu privire la contravenţiile administrative, pentru faptul construcţiei ilegale a unui zid din piatră pe un teren public. La 30 iunie 2006 Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a admis acţiunea reclamantei şi a încetat cauza administrativă,constatând că zidul fusese construit de către părinții reclamantei în anul 1991 – ceea ce liberase reclamanta de orice răspundere contravenţională, în legătură cu expirarea termenului aplicării sancţiunii administrative şi lipsa comiterii unei fapte contravenționale de către reclamantă.
Din 2013 până în 2017 reclamanta a solicitat privatizarea întregului teren, inclusiv a porțiunii aflate în proprietate publică. Cu toate acestea, autorităţile naţionale au respins respectiva solicitare.
La 11 mai 2015, o comisie a Preturii mun. Chișinău a întocmit un proces-verbal în privința reclamantei cu privire la construcția, printre altele, a zidului din piatră și ocuparea ilegală a terenului în proprietate publică, și a decis demolarea construcției neautorizate. Prin hotărârea sa din 17 decembrie 2015, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a respins acțiunea reclamantei. Instanța a concluzionat că principiul ne bis in idem nu era aplicabil, deoarece acțiunea fusese depusă pentru a proteja proprietatea publică împotriva utilizării ilegale, în timp ce în cadrul procedurii anterioare, instanţa a concluzionat că nu putea fi stabilită nicio răspundere administrativă. Constatarea lipsei răspunderii administrative a fost determinată de faptul că reclamanta nu ridicase construcțiile ilegale, iar termenul legal pentru răspunderea administrativă expirase deja, însă instanța nu ajunsese, în cadrul procesului precedent, la o concluzie cu privire la legalitatea acelor construcţii. Această hotărâre a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău și, respectiv, Curtea Supremă de Justiție la 27 iulie 2016.
Construcțiile ilegale nu au fost niciodată demolate, iar în anul 2020 reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului teren, inclusiv a părții în litigiu.
Guvernul a susţinut, printre altele, că în prezenta cauză nu era aplicabil Articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece cea de-a doua procedură era de natură civilă, decizia de demolare având scopul apărării dreptului de proprietate al administrației publice locale, şi nu sancţionarea reclamantei.
Curtea a notat că în prezenta cauză, cele două seturi de proceduri s-au referit la fapte identice (construcții ilegale pe un teren public), dar aveau scopuri complementare: primul set a vizat răspunderea „penală” pentru construcții ilegale, în timp ce al doilea set a vizat înlăturarea consecinţelor comportamentului ilegal (prin demolarea construcţiilor ilegale), care nu poate fi echivalat cu o „condamnare”. De asemenea, Curtea a concluzionat că, deși procedurile la nivel naţional s-au desfășurat la o distanță de nouă ani, aparent, în acea perioadă, alte proceduri erau pendinte cu privire la dreptul reclamantei de a folosi terenul public în litigiu. În tot acest timp, ar fi trebuit să fie previzibil pentru reclamantă că respectivele construcții vor fi considerate ilegale și că ea nu ar fi avut dreptul de a folosi terenul în litigiu. În cele din urmă, deși al doilea set de proceduri nu urmărea pedepsirea reclamantei, instanțele naţionale au luat în considerare rezultatul primului set de proceduri, iar concluziile acestora nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile. Din aceste considerente, Curtea a decis că această plângere este nefondată şi a respins cererea în baza Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmente, deciziaeste disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
