© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 10 iulie 2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Socolovschi v. Republica Moldova (nr. 25276/16)
Cauza se referă la neexecutarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești irevocabile adoptată de către instanțele judecătorești naționale în favoarea reclamantului, precum și la lipsa unui recurs intern efectiv.
Potrivit circumstanțelor cauzei, prin hotărârea sa din 26 noiembrie 2009, instanța de judecată a adoptat o hotărâre prin care a dispus obligarea unei societăți private de a achita în beneficiul reclamantului o indemnizație unică pentru pierderea capacității de muncă în mărime de circa 165.854 de lei (echivalentul a 9.755 EUR).
Prima procedură de executare (2010–2012)
La 27 octombrie 2010 a fost dispusă intentarea procedurii de executare. Deoarece debitorul nu a executat benevol obligațiile stabilite prin titlul executoriu, executorul judecătoresc a adoptat o serie de măsuri în vederea asigurării executării, inclusiv prin aplicarea sechestrului asupra mai multor bunuri ale debitorului, precum și sesizarea organelor de urmărire penală în vederea atragerii răspunderii penale a administratorului societății. Cu toate că administratorul societății a fost găsit vinovat și condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, această decizie nu a condus la restituirea bunurilor către reclamant, iar măsurile dispuse nu au permis repararea prejudiciului suferit de către acesta. În consecință, la 6 august 2012, executorul judecătoresc a constatat imposibilitatea continuării procedurii de executare, invocând lipsa mijloacelor necesare pentru executarea titlului executoriu.
A doua procedură de executare (2012–2014)
La 19 noiembrie 2012, reclamantul a depus repetat titlul executoriu spre executare. Executorul judecătoresc a întreprins o serie demersuri, inclusiv convocarea părților, solicitarea de informații despre patrimoniul societății și sancționarea administratorului. Cu toate acestea, având în vedere lipsa cooperării din partea debitorului și pasivitatea reclamantului, la 4 aprilie 2014, executorul judecătoresc a constatat imposibilitatea continuării procedurii de executare.
Acțiunea civilă și cererea de despăgubire în temeiul Legii nr. 87/2011
Reclamantul a inițiat o acțiune civilă la nivel național împotriva administratorului societății, care a fost respinsă, pentru evitarea dublei executări. Ulterior, la 5 martie 2014, el a depus o cerere de chemare în judecată în baza Legii nr. 87/2011. Printr-o hotărâre definitivă din 25 noiembrie 2015, instanțele naționale au respins cererea reclamantului, apreciind că autoritățile acționaseră cu diligența cuvenită și că întârzierea executării s-a datorat, în mare parte, insolvabilității debitorului și comportamentului pasiv al reclamantului.
Reclamantul s-a plâns în fața Curții de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa, invocând încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 § 1 și Articolul 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a constatat că instanțele naționale concluzionaseră că neexecutarea titlului executoriu pronunțat în favoarea reclamantului nu putea fi imputată autorităților statului, întrucât societatea debitoare nu dispunea de bunuri sau fonduri suficiente pentru executarea integrală a creanței. Totodată, reclamantul nu a prezentat anumite probe din care să reiasă existența unor bunuri care ar fi putut fi valorificate prin alte măsuri de către autorități.
Referitor la comportamentul autorităților responsabile de executarea hotărârii, Curtea a stabilit că executorii judecătorești acționaseră în conformitate cu prevederile legale relevante și întreprinseseră toate măsurile rezonabile în vederea executării. Dimpotrivă, reclamantul a manifestat o atitudine pasivă, neimplicându-se în mod activ în cadrul procedurii de executare, începând cu anul 2013.
În egală măsură, Curtea a notat că reclamantul nu intervenise ca parte civilă în cadrul procesului penal inițiat împotriva administratorului societății, deși această cale ar fi putut reprezenta un mijloc alternativ de recuperare a prejudiciului. Ulterior, el a formulat o acțiune civilă distinctă, care a fost respinsă ca inadmisibilă. De asemenea, Curtea nu a exclus posibilitatea că reclamantul ar putea iniția o nouă procedură de executare, în eventualitatea unei îmbunătățiri a situației financiare a societății debitoare.
În consecință, Curtea a constatat că Statul nu poate fi tras la răspundere pentru neexecutarea unei datorii ca urmare a insolvabilității unui debitor privat. În acest context, ea a menționat că măsurile întreprinse de către autorități în vederea executării hotărârii judecătorești din 26 noiembrie 2009 au fost adecvate și suficiente.
Având în vedere cele menționate, Curtea a reținut că plângerile bazate pe Articolul 6 § 1 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt în mod vădit nefondate și le-a respins în baza Articolului 35 §§ 3 lit. a) și 4 din Convenție.
De asemenea, având în vedere constatările sale anterioare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu putea susține existența unei „plângeri justificate”, în sensul Articolului 13 din Convenție. În consecință, ea a declarat și această parte a cererii vădit nefondată.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
