© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 11 decembrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Roșca v. Republica Moldova (nr. 60943/15).
Cererea se referă la respectarea reputației reclamantei împotriva acuzațiilor publice de abatere profesională formulate de către un fost președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.
Reclamanta a fost judecător la Judecătoria Comercială de Circumscripție în perioada iulie 2009 – ianuarie 2013.
În ședința sa plenară din 29 ianuarie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii (în continuare „CSM”) a examinat contestația reclamantei împotriva deciziilor de neatestare a sa. La acea ședință, reclamanta i-a înaintat recuzare lui N.C., președintele CSM la acel moment, deoarece acesta i-ar fi adus acuzații nefondate și ar fi supus-o unor proceduri de atestare neprevăzute de lege. De asemenea, în cadrul respectivei ședințe, N.C. s-a referit, printre altele, la activitatea profesională a reclamantei în calitate de magistrat (declarațiile sale au fost ulterior preluate de mai multe instituții mass-media). În cadrul examinării cererii de recuzare, reclamanta a răspuns la întrebările membrilor CSM, precizând, printre altele, că în timpul exercitării mandatului ei de judecător, ea avusese un număr debordant de dosare (1200 de dosare anual), ea fiind judecătorul cu cel mai mare număr de cauze examinate pe an. Reclamanta a fost întreruptă de N.C., care a specificat că ea îi inducea în eroare pe toți cei prezenți cu „miile ei de dosare”. N.C. ar fi pretins că reclamanta ar fi „futbolit” 400 de dosare altor instanțe, pe când reclamanta a susținut că toate dosarele au fost examinate și finalizate. Deoarece reclamanta depusese cerere de recuzare, N.C. a părăsit sala de ședințe.
La 12 februarie 2013 reclamanta a depus o cerere la CSM cu privire la apărarea reputației sale, solicitând condamnarea comportamentului președintelui CSM din 29 ianuarie 2013, retragerea publică a informațiilor defăimătoare, precum și prezentarea scuzelor corespunzătoare.
Prin răspunsul său din 12 martie 2013, președintele CSM a respins cererea reclamantei și a refuzat să recunoască încălcarea dreptului acesteia la reputație.
La 15 martie 2013 reclamanta a depus în instanță o acțiune împotriva CSM și N.C., solicitând constatarea caracterului defăimător al declarațiilor președintelui CSM și a încălcării reputației reclamantei, precum și repararea prejudiciului moral.
În cadrul dezbaterilor judiciare, CSM și N.C. au continuat să insiste pe poziția că, în timpul exercitării mandatului său judiciar, reclamanta nu venea la serviciu în zilele de luni și vineri, susținând că acest lucru fusese dovedit prin faptul că reclamanta nu-și programa ședințe de judecată pentru aceste zile, precum și prin explicațiile conducătorilor și angajaților instanței. De asemenea, CSM și N.C. au declarat că reclamanta transferase ilegal cauze către alte instanțe și că nu examinase niciodată „aproximativ 1200 de dosare pe an”. Reclamanta a combătut – prin prezentarea anumitor probe – declarațiile lui N.C.
Prin hotărârea sa din 17 decembrie 2013, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei împotriva CSM și N.C. cu privire la dezmințirea informațiilor defăimătoare și repararea prejudiciului moral. Instanța a reținut că afirmațiile lui N.C. nu au fost făcute cu rea-credință, întrucât acesta și-a întemeiat afirmațiile pe înscrisurile pe care le avea la dispoziție, și anume Hotărârea nr. 8/1 din 10 ianuarie 2012 cu privire la Nota informativă pe marginea executării Legii nr. 163 din 22 iulie 2011, prin care s-a constatat neglijența în activitatea de înfăptuire a justiției admisă de către reclamantă, considerând că Dispoziția de atestare înainte de termen a reclamantei din 4 ianuarie 2012 nu ar fi lezat onoarea, demnitatea și reputația profesională ale acesteia.
Prin decizia sa din 22 ianuarie 2015, Curtea de Apel Bălți a respins apelul reclamantei și a menținut hotărârea instanței de fond. La 10 martie 2015 reclamanta a contestat decizia instanței de apel.
Prin încheierea sa irevocabilă din 3 iunie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantei ca inadmisibil, menținând deciziile instanțelor inferioare.
În fața Curții reclamanta a pretins că motivele invocate de către instanțele naționale în deciziile sale fuseseră nerelevante și insuficiente, în timp ce instanțele și-ar fi bazat soluțiile pe informații neconfirmate în cursul procedurii disciplinare împotriva reclamantei și ar fi ignorat probele prezentate în contradictoriu. Prin urmare, reclamanta s-a plâns că judecătorii nu stabiliseră un echilibru corect dintre drepturile concurente prevăzute de Convenție, id est dreptul reclamantei la respectarea vieții private, pe de o parte, și libertatea de exprimare a părții adverse, pe de altă parte.
Ținând cont de circumstanțele prezentei cauze, Curtea a notat că deciziile CSM privind nepromovarea de către reclamantă a evaluării ar putea constitui o bază factuală pentru un aviz privind performanța reclamantei per general. Cu toate acestea, respectivele decizii nu conțin nicio descriere a faptelor sau a motivelor care să coroboreze vreuna dintre afirmațiile foarte precise formulate de către N.C. cu privire la reclamantă în ceea ce privește volumul său de muncă, deciziile judiciare neregulate sau absențele de la locul de muncă. Curtea a notat că, la scurt timp după cea de-a doua evaluare a reclamantei, a fost depusă o nouă procedură de evaluare la 14 decembrie 2012 (Legea nr. 157), care impunea ca deciziile privind evaluarea să conțină motive și o descriere factuală detaliată a performanțelor judecătorului și viceversa.
De asemenea, în ceea ce privește ordinul de evaluare anticipată a reclamantei, Curtea a notat că singurul element al acestuia care avea o relevanță vagă pentru declarațiile contestate, se referea la programul de lucru al reclamantei. Chiar și așa, ordinul nu a menționat absența reclamantei de la locul de muncă, ci s-a limitat la faptul că ea nu a programat audieri în anumite zile lucrătoare. În același timp, Curtea a subliniat că sursa documentului respectiv a fost chiar N.C. și că nici autoritățile naționale nu au furnizat informații cu privire la faptul dacă constatările din documentul respectiv au fost vreodată verificate și confirmate.
În acest context, ținând cont de principiile stabilite de Curte cu privire la necesitatea asigurării unui echilibru just între drepturile și libertățile garantate de Articolele 8 și 10 din Convenție, Curtea nu a putut accepta concluzia instanțelor naționale potrivit căreia N.C. ar fi dat dovadă de diligența necesară în încercarea de a verifica veridicitatea afirmațiilor formulate. Deși N.C. a adus diverse acuzații la adresa reclamantei, niciuna dintre acestea nu a fost vreodată apreciată ca având o bază factuală solidă sau confirmată, în cadrul unor proceduri corespunzătoare, de către autoritățile competente.
Curtea a notat că deși profesionalismul judecătorilor în contextul reformei judiciare este o chestiune de interes general, iar instanțele nu sunt imune la critici, un membru al sistemului judiciar i.e. N.C. ar fi trebuit să dea dovadă de reținere în exercitarea libertății de exprimare în toate cazurile în care autoritatea sistemului judiciar este pusă sub semnul întrebării. Prin insinuarea faptului că reclamanta a lipsit de la serviciu, a mințit în legătură cu volumul său de muncă și a soluționat în mod ilegal sute de cauze – ca și cum acestea ar fi fost fapte stabilite, când de fapt acestea erau, mai degrabă, simple speculații din partea lui N.C., declarațiile au depășit limita comentariilor acceptabile. În plus, prin utilizarea un limbaj lipsit de respect față de reclamantă la nivel personal, N.C. nu a contribuit la o dezbatere pe o chestiune de interes public și a depășit limitele criticii acceptabile.
Având în vedere constatările respective și ținând cont de natura acuzațiilor din prezenta cauză, Curtea a notat că motivele invocate de către instanțele naționale pentru a proteja dreptul lui N.C. la libertatea de exprimare nu au fost suficiente pentru a prevala dreptul reclamantei la respectarea reputației sale.
În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție, acordând reclamantei 4.500 de euro pentru prejudiciul moral și 820 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
