© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 19 mai 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauzaMatveev v. Republica Moldova(nr.36601/16).
Cauza se referă laaplicarea forțeide către poliție în privința reclamantului în timpul reținerii sale, precum și la lipsa unei investigații eficiente cu privire la plângerea sa despre rele tratamente, contrar Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 19 mai 2012 poliția rutieră a stopat autoturismul reclamantului, în care el se afla în calitate de pasager. Colaboratorii de poliție au solicitat prezentarea permisului de conducere al șoferului și certificatul de înmatriculare al automobilului. În urma unui schimb de replici între reclamant, șofer, un alt pasager și colaboratorii de poliție, ultimii au forțat reclamantului să urce în mașina poliției. Ajungând la secția de poliție, reclamantul s-a plâns că ar fi fost maltratat de către colaboratorii de poliție și că geaca de piele i-ar fost deteriorată.
Prin ordonanța procurorului din 20 mai 2012, reclamantul a fost găsit vinovat de ultragierea colaboratorului organelor de ocrotire a normelor de drept, fiind sancționat cu o amendă. El a fost eliberat în aceeași zi și nu a contestat cu recurs ordonanța respectivă.
La 21 mai 2012 reclamantul a fost examinat de către un medic, care a constatat mai multe echimoze calificate ca fiind vătămări corporale ușoare. Prin ordonanța procurorului din 15 iunie 2012 s-a dispus refuzul în începerea urmăririi penale în respectiva cauză, deoarece fapta nu întrunea elementele infracțiunii. Organul de urmărire penală a concluzionat că aplicarea forței față de reclamant a fost legală și justificată de împrejurările în care avusese loc reținerea, deoarece reclamantul s-a opus cerinței colaboratorilor de poliție de a urca în mașina poliției.
În rezultatul depunerii unui recurs de către reclamant, la 30 octombrie 2012 procuratura a dispus pornirea urmăririi penale. La 30 septembrie 2014 cauza a fost clasată, deoarece fapta nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii. Procurorul a concluzionat că utilizarea forței de către colaboratorii de poliție în circumstanțele respective fusese legală și proporțională.
În anul 2015, printr-o încheiere a instanței de judecată, a fost dispusă anularea ordonanței de clasare a cauzei penale, deoarece fapta nu fusese calificată corect. Prin ordonanța procurorului din 30 iulie 2015, cauza penală a fost din nou clasată. Această ordonanță a devenit definitivă, fiind menținută de către procurorul ierarhic superior.
Examinând plângerea reclamantului în baza Articolului 3 din Convenție, Curtea a constatat că ofițerii de poliție recurseseră la utilizarea forței în privința reclamantului doar pentru a-l îmbarca în mașina poliției. Totodată, deși reclamantul pretinsese că ar fi fost împins să urce în automobil fără să fi fost preîntâmpinat, Curtea a reținut că, potrivit înregistrărilor video prezentate de către Guvern, care nu au fost contestate de către reclamant, colaboratorii de poliție solicitaseră atât reclamantului, cât și celorlalți pasageri să urce în automobilul de serviciu pentru a se deplasa la sectorul de poliție, însă pasagerii continuau nestingherit disputa.
În continuare, Curtea a notat că nici plângerea reclamantului cu privire la maltratarea sa în automobilul de serviciu de către cei doi colaboratori de poliție nu a fost confirmată. Curtea a concluzionat că, deși reclamantul suferise mai multe leziuni în urma incidentului din 19 mai 2012, în circumstanțele prezentei cauze nu se poate considera că utilizarea forței aplicate în privința sa ar fi fost disproporționată față de conduita sa.
Cu referire la plângerea reclamantului privind lipsa unei investigații eficiente în raport cu relele tratamentele la care ar fi fost supus, Curtea a constatat că autoritățile naționale au efectuat o anchetă completă și au întreprins toate acțiunile necesare pentru a verifica veridicitatea plângerilor reclamantului. Totodată, reieșind din materialele aflate în posesia sa, ea nu a identificat nimic care să sugereze că acțiunile autorităților naționale în prezenta cauză ar fi fost lipsite de promptitudine sau minuțiozitate.
Astfel, Curtea a constatat că plângerea reclamantului în baza Articolului 3 din Convenție, atât sub aspect material, cât și procedural, este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Actualmentedeciziaeste disponibilă în limba engleză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.
