© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 20 martie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate a cauzei Luca v. Republica Moldova (nr. 39466/17).
Cauza se referă la durata excesivă a procedurilor interne și la lipsa unei căi de atac efective în această privință.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 8 octombrie 2012, reclamanta a depus o plângere referitoare la furtul unor bani din apartamentul său. Peste 3 zile de la depunerea plângerii, ea a obținut statutul de parte civilă în cadrul procesului penal. La 19 aprilie 2016, urmărirea penală a fost suspendată, deoarece nu fusese depistat niciun suspect. Reclamanta nu a contestat ordonanța de suspendare a urmăririi penale.
La 6 iunie 2016, reclamanta a înaintat o acțiune împotriva Ministerului Justiției în privința duratei excesive a urmăririi penale, însă Judecătoria Chișinău a respins plângerea reclamantei. Hotărârea primei instanțe a fost menținută de către Curtea Supremă de Justiție la 3 mai 2017, devenind definitivă.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns de încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Curtea a reiterat că, în circumstanțele prezentei cauze, Articolul 6 din Convenție era aplicabil în raport cu plângerile reclamantei, iar durata procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei și în funcție de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților relevante și importanța cauzei pentru reclamant.
Curtea a observat că, pe lângă faptul că reclamanta nu a formulat o cale de atac împotriva ordonanța din 19 aprilie 2016, ea nu a indicat nicio tardivitate specifică în acțiunile autorităților, cu excepția faptului că acestea au decis să suspende ancheta în absența unui suspect. Circumstanțele cauzei nu au indicat faptul că organul de urmărire penală sau procuratura au acționat în mod necorespunzător sau nu și-au îndeplinit atribuțiile cu diligența necesară din momentul implicării reclamantei și până la suspendarea anchetei, în timp ce incapacitatea de a identifica făptuitorul era singurul motiv pentru care procesul penal nu a putut progresa. De asemenea, reclamanta nu a susținut că, după suspendarea anchetei, ar fi apărut noi informații care ar fi permis autorităților să reia urmărirea penală. În consecință, statul nu poate fi tras la răspundere pentru perioada ulterioară suspendării anchetei la 19 aprilie 2016.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a ajuns la concluzia că plângerea reclamantei cu privire la durata urmăririi penale în cadrul căreia a fost recunoscută în calitate de parte civilă este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
De asemenea, Curtea a constatat că, deoarece plângerea reclamantei în baza Articolului 6 este inadmisibilă, reclamanta nu a avut nicio pretenție discutabilă cu privire la o încălcare a Articolului respectiv, astfel încât ea nu se poate prevala de Articolul 13 pentru a invoca încălcarea dreptului la o cale de atac referitoare la presupusa încălcare. În consecință, Curtea a constatat că această parte a cererii trebuie, de asemenea, declarată inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 § 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
