© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 1 martie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauzaGospodăria Țărănească „Alcaz G.A.” v. Republica Moldova(nr. 72968/14).
Cererea vizează o decizie a Inspectoratului Fiscal de Stat, potrivit căreia societatea reclamantă, id est Gospodăria Ţărănească „Alcaz G.A.”, a fost obligată să plătească taxa pe valoarea adăugată (în continuare „TVA”) a doua oară. Invocând încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), compania reclamantă susține că, în pofida respectării depline a obligaţiilor sale legale cu privire la achitarea TVA, autorităţile naţionale au privat-o de dreptul de deducere a TVA, achitată de către aceasta la livrarea de mărfuri, deoarece furnizorul nu şi-ar fi respectat propriile obligaţii în acest sens.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 18 mai 2007 societatea reclamantă a plătit pentru anumite bunuri, iar la 16 august 2007 a primit de la furnizorul său G. factura cu TVA în valoare de 16.666,66 lei (echivalentul la momentul respectiv a 1022 de euro). Societatea reclamantă a declarat factura de TVA primită și a inițiat procedura deducerii de TVA.
În octombrie 2009 și iunie 2012, Inspectoratul Fiscal de Stat a efectuat un audit al companiei reclamante cu privire la obligațiile sale de TVA pentru anii 2007-2008 și, respectiv, 2009-2011. Niciun audit nu a evidențiat vreo inconsecvenţă cu privire la factura emisă de compania G., deși fusese verificată baza de date a autorității fiscale pentru tranzacții delincvente cu „societăți-fantomă”. În ianuarie 2013 un control repetat al obligațiilor de TVA pentru perioada 2007-2012 a concluzionat că societății G. îi fusese anulată înregistrarea cu privire la TVA, fiind declarată „companie-fantomă” la 17 octombrie 2007. Respectiv, compania reclamantă nu ar fi avut dreptul să deducă TVA plătită către G. Ținând cont de faptul că verificările anterioare nu identificaseră nicio inconsecvență în activitatea companiei reclamante, aceasta nu a fost obligată la plata unor penalități.
Compania reclamantă a contestat evaluarea impozitului și decizia prin care a fost privată de dreptul de deducere a TVA plătit către compania G. Prin hotărârea sa din 12 iulie 2013, Judecătoria Ungheni a admis pretențiile companiei reclamante, constatând că dreptul intern nu o obliga să verifice dacă furnizorii săi aveau o înregistrare corespunzătoare a TVA sau dacă nu ar fi fost declarate „companii-fantomă”. Prin încheierea sa din 14 mai 2014, Curtea Supremă de Justiţie a declarat recursul societății reclamante inadmisibil.
Curtea a notat că, ținând cont de circumstanțele prezentei cauze, compania reclamantă a declarat TVA pentru toate facturile emise și primite, inclusiv pentru cea de la societatea G., și îşi respectase toate obligațiile în acest sens. Concluziile formate cu referire la compania G., furnizorul societății reclamante, în sensul declarării acesteia drept „companie-fantomă”, s-au bazat pe decizii luate de către autoritățile fiscale aproximativ în același timp cu, sau la scurt timp după, tranzacția companiei reclamante cu acel furnizor.
De asemenea, Curtea a reținut că nici autoritățile fiscale nu au avut dubii cu privire la factura TVA emisă de către G. în timpul primelor două controale fiscale, deși verificaseră în mod explicit baza lor internă de date pentru tranzacțiile cu „societăți-fantomă”. Autoritățile nu i-au imputat companiei reclamante nicio fraudă în legătură cu deducerea TVA, despre care compania reclamantă cunoștea sau era obligată să cunoască. Prin urmare, Curtea a constatat că, în circumstanțele prezentei cauze, compania reclamantă nu ar fi trebuit să suporte toate consecințele neîndeplinirii obligațiilor de către furnizorul său și nici nu trebuia obligată să plătească TVA încă o dată. Aceasta a echivalat cu o sarcină individuală excesivă pentru compania reclamantă, perturbând echilibrul corect care trebuie menținut între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție a dreptului de proprietate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a acordat companiei reclamante 830 de euro pentru prejudiciul material, 2000 de euro pentru prejudiciul moral și 850 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente,hotărâreaeste disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
