© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 22 octombrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Furdui v. Republica Moldova (nr. 4859/12).
Cauza se referă la imposibilitatea reclamantului de a-și apăra dreptul de proprietate asupra unui apartament, în pofida existenței unei hotărâri judecătorești favorabile și fără a primi o despăgubire pentru acest fapt.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2002, reclamantul, în calitate de dobânditor, a semnat un contract de înstrăinare a unui apartament cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Dreptul său de proprietate asupra apartamentului a fost înscris în Registrul bunurilor imobile.
În 2007, beneficiarul întreținerii a introdus o acțiune prin care a cerut rezoluțiunea contractului, susținând că reclamantul nu-și respectase obligațiile contractuale.
Prima instanță, prin hotărârea din 13 martie 2008, a respins acțiunea. La 10 septembrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a dispus rezoluțiunea contractului în cauză. Cu toate acestea, printr-o decizie definitivă din 6 mai 2009, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel și a menținut hotărârea instanței de fond.
Între timp, la 3 decembrie 2008, când hotărârea Curții de Apel era încă în vigoare, beneficiarul întreținerii a vândut apartamentul terțului R., în baza unui contract de înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață. La 9 decembrie 2009, dreptul de proprietate al terțului R. a fost înscris în Registrul bunurilor imobile.
La 25 iulie 2009, beneficiarul întreținerii a decedat.
Reclamantul a introdus o acțiune împotriva terțului R., în care a invocat nulitatea contractului de înstrăinare cu condiția întreținerii pe viață. El a susținut, printre altele, că beneficiarul întreținerii acționase cu rea-credință, asigurându-l pe terțul R. că apartamentul nu era în litigiu, că temeiul juridic pentru încheierea contractului de rentă viageră dispăruse ca urmare a anulării hotărârii Curții de Apel din 10 septembrie 2008 și că el dobândise calitatea de proprietar în temeiul contractului din 2002, care fusese confirmat prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 6 mai 2009.
Prima instanță a respins acțiunea reclamantului ca nefondată, deoarece decizia Curții de Apel din 10 septembrie 2008 era executorie, iar între 10 septembrie 2008 și 6 mai 2009 beneficiarul întreținerii avea dreptul de a dispune de bunul său. La 1 decembrie 2010, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul reclamantului, casând hotărârea instanței inferioare. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia sa din 13 iulie 2011, a anulat decizia Curții de Apel și a confirmat hotărârea instanței de fond.
La 11 decembrie 2017, terțul R. a vândut apartamentul unor alte persoane și, în ziua următoare, dreptul lor de proprietate asupra imobilului a fost înscris în Registrul bunurilor imobile.
La 18 decembrie 2019, Agentul guvernamental a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție, prin care a solicitat revizuirea deciziei Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011 și achitarea în beneficiul reclamantului a sumei de 205.000 de lei cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea apartamentului în litigiu, 1.500 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 10.850 de lei cu titlu de costuri și cheltuieli.
La 21 octombrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire și a constatat încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, inclusiv a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în privința reclamantului. Instanța de revizuire a trimis cauza spre rejudecare și a dispus achitarea în beneficiul reclamantului doar a sumelor dispuse cu titlu de prejudiciu moral și a celor privitoare la costuri și cheltuieli.
Prin decizia sa din 16 decembrie 2020, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul terțului R. ca nefondat și a menținut hotărârea Curții de Apel Chișinău din 1 decembrie 2010.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că decizia Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011, pronunțată în al doilea set de proceduri, a adus atingere principiului securității raporturilor juridice și că nu a fost motivată suficient. De asemenea, reclamantul a invocat încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a Articolului 13 din Convenție, ca urmare a adoptării acestei decizii, precum și incapacitatea sa de a-și apăra dreptul de proprietate.
Curtea a respins argumentul de inadmisibilitate al Guvernului privind neepuizarea de către reclamant a căilor interne de atac, menționând că Guvernul nu a indicat temeiul juridic al căii de atac propuse și nici nu a oferit exemple din jurisprudența națională în susținerea afirmației sale. Mai mult, Curtea a subliniat că depunerea unei acțiuni în instanță împotriva terțului R. nu ar avea mari șanse de succes, deoarece el vânduse apartamentul în litigiu unor altor persoane.
Privitor la menținerea statutului de „victimă” după redeschiderea celui de-al doilea set de proceduri judiciare, Curtea a indicat că suma acordată cu titlu de prejudiciu moral este inferioară celei pe care ea însăși ar fi acordat-o pentru o încălcare similară și că reclamantul nici nu a redobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului, nici nu i s-a acordat o despăgubire pentru imposibilitatea de a beneficia și de a dispune de acest bun. Astfel, reclamantul nu a obținut o reparație adecvată și suficientă pentru încălcarea invocată și, prin urmare, se poate pretinde în continuare „victimă”.
Cu referire la Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a argumentat că dreptul de proprietate al reclamantului a fost afectat prin decizia Curții Supreme de Justiție din 13 iulie 2011, în rezultatul căreia au coexistat două titluri de proprietate cu privire la apartamentul în litigiu, i.e. cel al reclamantului și cel al terțului R. Cu toate acestea, doar cel din urmă a beneficiat de dreptul de a se folosi și dispune de bun, pe când reclamantul nu a obținut nici măcar o despăgubire. În pofida faptului că reclamantul a obținut câștig de cauză împotriva terțului R., această reușită nu ar fi putut fi valorificată, deoarece apartamentul a fost vândut unor alte persoane, care puteau invoca buna-credință într-un eventual litigiu.
În rezultatul analizei efectuate, Curtea a concluzionat că nu a fost îndeplinită obligația pozitivă potrivit căreia proprietatea reclamantului trebuia să fie efectiv protejată prin existența unor căi de atac adecvate.
În consecință, Curtea a reținut că a existat o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea i-a acordat reclamantului 10.180 de euro cu titlu de prejudiciu material, 1.500 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 200 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
