© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 22 octombrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea cu privire la fondul cauzei Tasoncom S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 59627/15).
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 9 octombrie 2009 Inspectoratul Fiscal de Stat Orhei a emis o decizie cu privire la încălcarea legislației de către societatea reclamantă. Decizia respectivă s-a bazat pe actul de control fiscal, prin care s-a stabilit, printre altele, că societatea reclamantă a trecut la deduceri în scopuri fiscale pentru perioada 2007 și 2008 anumite cheltuieli ce țin de procurarea mărfurilor de la agenți economici anulați ca plătitori de taxă pe valoare adăugată (TVA).
Prin decizia sa din 12 noiembrie 2009, Inspectoratul Fiscal de Stat din or. Orhei a respins ca neîntemeiată cererea prealabilă depusă de către societatea reclamantă, cu menținerea în vigoare a deciziei din 9 octombrie 2009, prin care fusese sancționată pecuniar.
La 17 decembrie 2009 societatea reclamantă a depus o cerere de chemare în judecată împotriva deciziei Inspectoratului Fiscal de Stat din 9 octombrie 2009. Ea a reținut că documentele sale cu privire la cheltuielile suportate fuseseră prezente în momentul efectuării controlului și că acestea confirmau faptul că marfa respectivă fusese procurată și în continuare vândută altor agenți economici în baza facturilor fiscale, fapte care au contribuit la sporirea achitării TVA. De asemenea, societatea reclamantă a menționat că ea nu poate să poarte răspundere materială pentru agenții economici care nu-și îndeplinesc obligațiile față de buget în conformitate cu Codul fiscal.
La o dată nespecificată a fost pornită urmărirea penală împotriva societății reclamante și a administratorul acesteia în baza art. 244 alin. (2) lit. b) din Codul penal. Astfel, prin sentința Judecătoriei Orhei din 21 mai 2010, societatea reclamantă și administratorul acesteia au fost condamnați în baza art. 244 alin. (2) lit. b) din Codul penal, pe semnele de evaziune fiscală a întreprinderilor, prin tăinuirea altor obiecte impozabile, care a condus la neachitarea impozitului în proporții deosebit de mari. Cu privire la capătul de acuzare de evaziune fiscală, instanța de judecată i-a stabilit pedeapsa cu amendă și privarea de dreptul de a ocupa funcții de administrare pe un termen de doi ani, iar societății reclamante i-a stabilit o pedeapsă în formă de amendă și privarea de dreptul de a exercita o activitate ce ține de încheierea tranzacțiilor de vânzare-cumpărare de mărfuri pe care urmează a fi achitată TVA pe un termen de trei ani.
Prin hotărârea sa din 16 februarie 2012, Judecătoria Orhei a admis cererea de chemare în judecată depusă de către societatea reclamantă și a anulat decizia Inspectoratului Fiscal de Stat Orhei. Instanța a respins argumentul Inspectoratului Fiscal cu privire la lipsa documentelor justificative pentru deducerile fiscale efectuate de către societatea reclamantă, deoarece prevederile Codului fiscal stabileau că pentru livrările impozabile cu TVA factura fiscală servește ca document care confirmă dreptul la trecerea în cont a TVA la cumpărătorul mărfurilor.
La 22 martie 2012 Inspectoratul Fiscal de Stat Orhei a depus recurs împotriva hotărârii din 16 februarie 2012 și a reținut, printre altele, că odată cu anularea ca plătitori ai TVA a furnizorilor, ultimii nu au avut posibilitatea legală de a elibera facturi fiscale, de unde și rezultă că acele facturi nu puteau fi considerate documente justificative. De asemenea, el a specificat că societatea reclamantă nu avea dreptul la trecerea în cont a TVA, deoarece fusese anulat statutul de plătitori TVA al agenților economici (furnizorilor).
Prin decizia sa irevocabilă din 12 septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul depus de către Inspectoratul Fiscal de Stat Orhei și a casat hotărârea primei instanțe din 16 februarie 2012, cu emiterea unei noi hotărâri de respingere a acțiunii depuse de către societatea reclamantă. Instanța s-a referit la sentința în privința societății reclamante pronunțată de către Judecătoria Orhei din 21 mai 2010, notând că vinovăția acesteia a fost deja stabilită, iar societatea reclamantă nu era îndreptățită să solicite anularea deciziei Inspectoratului Fiscal din 9 octombrie 2009.
Prin decizia sa din 21 noiembrie 2012 (după încheierea procedurii fiscale), Curtea de Apel Chișinău a admis recursurile depuse de către societatea reclamantă și administratorul acesteia împotriva sentinței Judecătoriei Orhei din 21 mai 2010, a casat sentința respectivă, cu retrimiterea cauzei penale pentru rejudecare la Judecătoria Orhei. Ulterior, la 27 decembrie 2013 Judecătoria Orhei a pronunțat sentința de achitare a societății reclamante și a administratorului acesteia pentru infracțiunea de evaziune fiscală, deoarece nu se constatase existența faptei infracționale.
La 26 martie 2014 societatea reclamantă a depus o cerere de revizuire împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 12 septembrie 2012 în contextul procedurii fiscale. Ea a reținut apariția unor noi circumstanțe și fapte esențiale în această cauză, i.e. pronunțarea sentinței de achitare din 27 decembrie 2013 și, pe de altă parte, anularea sentinței care a servit temei pentru emiterea deciziei a cărei revizuire s-a solicitat.
Prin încheierea sa din 18 martie 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire și a reținut că argumentele invocate nu s-au încadrat în temeiurile prevăzute la art. 449 CPC și nu au putut servi temei pentru redeschiderea procesului, iar însăși admiterea cererii de revizuire contravenea principiului securității raporturilor juridice.
Prin decizia sa irevocabilă din 20 mai 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul administratorului societății reclamante și a menținut încheierea Curții de Apel Chișinău. Ținând cont de decizia irevocabilă a Curții de Apel Chișinău din 12 septembrie 2012, Curtea Supremă de Justiție și-a bazat soluția pronunțată pe faptul că societatea reclamantă a trecut la deduceri în scopuri fiscale sume ce țin de procurarea mărfurilor de la agenții economici care fuseseră anulați ca plătitori de TVA. Ea a concluzionat că faptul lipsei în acțiunile societății reclamante și ale administratorului acesteia a componenței de infracțiune nu a însemnat că acțiunile acestora fuseseră în conformitate cu legislația fiscală, în timp ce anume derogările de la normele fiscale au servit drept temei pentru aplicarea de către organul fiscal a sancțiunilor indicate în decizia din 9 octombrie 2009.
În fața Curții, societatea reclamantă a pretins încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 6 § 1 din Convenție din cauza respingerii, de către instanțele judecătorești naționale, a cererii sale de revizuire. De asemenea, invocând încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, aceasta pretinde că, în pofida achitării sale de comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, ea a fost sancționată prin sancțiuni fiscale, fiind privată de sume considerabil de mari.
Referitor la aplicabilitatea Articolului 6 din Convenție, Curtea a notat că nu poate considera decizia Curții Supreme de Justiție ca un simplu refuz de redeschidere a procedurii fiscale. Într-adevăr, chiar dacă rezultatul cauzei nu a fost modificat, prin excluderea răspunderii penale a societății reclamante ca temei al condamnării acesteia în procedura fiscală și prin substituirea altor argumente în susținerea acestei condamnări, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat din nou asupra fondului acuzațiilor aduse persoanei în cauză în contextul procedurii fiscale. Respectiv, revizuirea efectuată de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul examinării cererii de revizuire trebuie considerată ca o prelungire a procedurii încheiate prin decizia Curții de Apel Chișinău din 12 septembrie 2012. Prin urmare, Curtea a concluzionat că aspectul penal al Articolului 6 din Convenție, însoțit de garanțiile corespunzătoare, este aplicabil și procedurii de control urmate în prezenta cauză.
Cu privire la fondul plângerii, Curtea a notat că a existat o repetare a procesului penal împotriva societății reclamante cu privire la aceleași fapte. În acest context, Curtea a notat că societatea reclamantă s-a aflat într-o situație în care, pentru aceleași fapte, a fost achitată definitiv în procesul penal propriu-zis, dar condamnată în procesul fiscal, care trebuia considerat a fi penal în sensul Articolului 6 din Convenție. În opinia Curții, această situație este greu de conciliat cu principiul securității raporturilor juridice. În special, ea a notat că respingerea cererii de revizuire depuse de către societatea reclamantă și menținerea condamnării pronunțate în procesul fiscal privează achitarea definitivă de care această societate a beneficiat în procesul penal de cel puțin o parte din efectele acesteia și, astfel, merge împotriva ei. Prin urmare, Curtea a considerat că rezultatul cerut de dispozițiile Articolului 6 § 1 din Convenție nu a fost atins în procesul fiscal inițiat împotriva societății reclamante.
De asemenea, având în vedere faptul că societatea reclamantă și-a respectat pe deplin obligațiile de declarare a TVA, era imposibil să obțină respectarea de către furnizor a obligațiilor sale fiscale și că nu cunoștea de existența fraudei fiscale, iar aceasta nu ar fi trebuit să suporte toate consecințele neregulilor comise de către furnizor. Prin urmare, Curtea a considerat că în acest caz societatea reclamantă a suportat o povară disproporționată, concluzionând că a avut loc și o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a acordat societății reclamante 4.700 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 de euro pentru costuri și cheltuieli. Curtea a decis să rezerve aspectul cu referire la prejudiciul material pentru o procedură ulterioară, invitând Guvernul și societatea reclamantă să o informeze în decurs de trei luni despre orice acord la care ar putea ajunge.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
