© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 6 aprilie 2026 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Epidavr S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 29895/16).
Cauza se referă la percheziția spațiilor comerciale ale societății reclamante și la confiscarea bunurilor sale.
Potrivit circumstanțelor cauzei, societatea reclamantă era specializată în vânzarea de bunuri de larg consum. La 22 septembrie 2015 a fost inițiată urmărirea penală împotriva sa, sub acuzația de evaziune fiscală comisă de către un grup infracțional. La o dată nespecificată, a fost emis un raport în care se preciza că societatea reclamantă ar putea fi implicată în activitățile infracționale care făceau obiectul urmăririi penale.
La 3 noiembrie 2015, procurorul responsabil de caz a emis patru ordonanțe de percheziție în privința sediului central, a punctelor de vânzare și a depozitelor societății reclamante în patru locații, și le-a prezentat spre autorizare judecătorului de instrucție. Textul tuturor celor patru ordonanțe era identic, cu excepția locului în care trebuia să aibă loc percheziția.
La 5 noiembrie 2015, judecătorul de instrucție a autorizat toate cele patru ordonanțe, introducând în mandatele emise aceleași formulări ca și în ordonanțele procurorului.
Între 7 și 9 noiembrie 2015, organul de urmărire penală a percheziționat cele patru locații ale societății reclamante, confiscând toate documentele contabile și alte suporturi de informații.
La 9 noiembrie 2015, societatea reclamantă a solicitat restituirea serverului utilizat în scopuri contabile. Ea a susținut că confiscarea serverului îi blocase activitatea economică.
La 10 noiembrie 2015, societatea reclamantă a contestat cu recurs mandatele judecătorului de instrucție.
La 19 noiembrie 2015, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul societății reclamante împotriva percheziției efectuate la prima locație, confirmând raționamentul procurorului și al judecătorului de instrucție.
La 24 și 30 noiembrie 2015, un alt complet de judecată al Curții de Apel Chișinău a admis recursurile societății reclamante împotriva perchezițiilor efectuate la cea de-a doua și a treia locație, casând încheierile judecătorului de instrucție privind autorizarea perchezițiilor și anulând ordonanțele de percheziție.
La 14 decembrie 2015, același complet de judecată al Curții de Apel Chișinău, care anterior confirmase autorizația de percheziție la prima locație, a examinat recursul societății reclamante împotriva percheziției efectuate la cea de-a patra locație. De data aceasta, instanța de recurs a admis solicitările societății reclamante, a casat încheierea judecătorului de instrucție și a respins demersul procurorului privind efectuarea percheziției, ca nefondat. Instanța a invocat aceleași motive care fuseseră expuse anterior în deciziile din 24 și 30 noiembrie 2015.
În fața Curții, societatea reclamantă s-a plâns, în temeiul Articolelor 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și al libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, de faptul că mandatele de percheziție erau ilegale, invocând și restricționarea activităților sale după ce bunurile sale fuseseră confiscate în mod ilegal. Ea a susținut că nu avea calitate procesuală în cadrul procesului penal atunci când a fost dispusă percheziția, că nu exista nicio suspiciune rezonabilă că ar fi comis o infracțiune, și că mandatul de percheziție pentru prima locație nu a fost motivat, fiind formulat în termeni extrem de generali, acordând ofițerilor de urmărire penală o discreție nelimitată de a căuta orice doresc.
Guvernul nu a fost de acord și a susținut că mandatele de percheziție au fost emise în conformitate cu legea, au urmărit scopul legitim de apărare a ordinii publice și de prevenire a infracțiunilor, și au fost proporționale. Guvernul a invocat că mandatele de percheziție a fost suficient de precise și că o descriere mai exactă a obiectelor care urmau să fie confiscate ar fi limitat în mod inutil competențele de percheziție. De asemenea, Guvernul a susținut că toate documentele și obiectele confiscate în timpul perchezițiilor au fost ulterior returnate în mod corespunzător societății reclamante.
Curtea a observat că din dosar nu reiese, iar părțile n-au prezentat vreo probă, că societatea reclamantă avea un statut procesual în cadrul anchetei penale pornite la 22 septembrie 2015 pentru acuzații de evaziune fiscală. Singurul motiv invocat pentru autorizarea percheziției a fost un raport intern, care sugera că societatea reclamantă ar fi putut fi implicată în aceste activități.
Textul mandatului de percheziție emis pentru percheziția primei locații, care era un punct de vânzare, a fost preluat cuvânt cu cuvânt din ordonanța de percheziție a procurorului și nu a oferit nicio informație despre motivul pentru care se credea că societatea reclamantă era implicată în activități infracționale sau despre modul în care o percheziție a sediului acesteia ar permite obținerea probelor necesare. În plus, mandatul de percheziție a fost formulat în termeni atât de generali, încât acoperea aproape fiecare aspect al activității financiare a societății reclamante și permitea confiscarea oricăror documente și suporturi de informații. Deși raportul intern menționat se referea la „companii fantomă”, judecătorul de instrucție ar fi trebuit să specifice ce entități ar fi fost legate de societatea reclamantă, astfel încât organul de urmărire penală să poată confisca documente relevante și necesare în mod specific în legătură cu aceste companii.
Curtea a observat că, dintre cele patru percheziții autorizate prin cele patru mandate emise în aceeași zi și din motive identice, doar percheziția primei locații a fost menținută de către instanța de recurs, în timp ce celelalte trei au fost anulate, deoarece mandatele de percheziție erau imprecise și conțineau motive insuficiente. Și mai frapant pentru Curte a fost faptul că același complet de judecată care a confirmat legalitatea percheziției primei locații a respins o cerere identică în privința unei alte locații, invocând raționamente contradictorii, fără a oferi motive care să distingă situațiile.
Curtea a notat că mandatul de percheziție privind prima locație din prezenta cauză a fost, de asemenea, formulat în termeni generali. Curtea a constatat că nici autorizarea judiciară prealabilă a percheziției, nici controlul judiciar ulterior al acesteia nu au constituit garanții adecvate împotriva posibilelor abuzuri în timpul executării acesteia. Curtea a constatat că percheziția sediului societății reclamante a constituit o ingerință care nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit.
Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție și a acordat societății reclamante 4,500 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
