© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 23 octombrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cedron-G.I.S. SRL v. Republica Moldova (nr. 75193/16).
Cauza se referă la o pretinsă încălcare a principiului securității raporturilor juridice și a dreptului societății reclamante la respectarea bunurilor sale, ca urmare a admiterii unei acțiuni prescrise.
Potrivit circumstanțelor cauzei, litigiul intern a pornit de la o acțiune introdusă în anul 2015 de către lichidatorul unei alte societăți (societatea P.), aflate în procedură de insolvabilitate, care a pretins plata unor datorii în valoare totală de 100.011 lei, aferente unor facturi din anii 2008–2009. Societatea reclamantă a susținut în instanță că acțiunea era prescrisă, întrucât termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 267 din Codul de procedură civilă (în continuare “CPC”) expirase cel târziu în 2011–2012, iar descoperirea ulterioară a creanței de către lichidator nu putea reporni cursul prescripției.
Printr-o decizie din 28 martie 2016, Curtea de Apel Chișinău a considerat că termenul de prescripție nu începuse să curgă decât din momentul în care lichidatorul aflase despre existența datoriei, în anul 2015, și a admis acțiunea, obligând societatea reclamantă la plata datoriei și a cheltuielilor judiciare. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia definitivă din 18 mai 2016, a menținut soluția, respingând recursul societății reclamante ca vădit nefondat.
În fața Curții, societatea reclamantă s-a plâns, în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că instanțele naționale au admis o acțiune prescrisă introdusă de către societatea P., contrar principiului securității raporturilor juridice, încălcând astfel dreptul societății reclamante la respectarea bunurilor sale.
Guvernul a contestat aceste argumente, susținând că lichidatorul societății P. avea dreptul să introducă acțiunea în termen de trei ani din momentul în care aflase despre existența datoriilor neachitate de către societatea reclamantă.
Curtea a reamintit principiile sale constante privind rolul termenelor de prescripție în asigurarea securității raporturilor juridice și a bunei administrări a justiției, subliniind că aceste termene nu pot fi prelungite sau reluate în mod arbitrar de către instanțe. Ea a observat că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile la momentul relevant, termenul general de prescripție era de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său. În speță, dreptul la acțiune a luat naștere la momentul scadenței facturilor din 2008–2009, ceea ce înseamnă că termenul expirase în 2011–2012.
Curtea a apreciat că faptul descoperirii de către lichidatorul societății creditoare a datoriilor abia în anul 2015 nu putea declanșa un nou termen de prescripție, deoarece creanța devenise deja prescrisă. Instanțele naționale nu au oferit o justificare plauzibilă pentru aplicarea unui alt termen, iar argumentul Guvernului în sensul că lichidatorul ar fi dobândit un drept nou de acțiune a fost considerat lipsit de temei legal. Prin urmare, Curtea a concluzionat că admiterea unei acțiuni prescrise de către instanțele interne a avut un efect contrar principiului securității raporturilor juridice și a echivalat cu o negare a justiției.
În consecință, Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, reținând că instanțele naționale au încălcat principiul securității raporturilor juridice garantat de Convenție. Curtea a notat că instanțele ar fi trebuit să respingă acțiunea lichidatorului ca prescrisă. Având în vedere această constatare, Curtea a apreciat că nu este necesar să analizeze separat plângerea formulată în temeiul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu titlu de satisfacție echitabilă, Curtea a acordat societății reclamante suma de 3.600 EUR pentru prejudiciul moral, respingând cererea privind prejudiciul material, reținând că acesta ar putea fi reparat pe plan intern printr-o cerere de revizuire întemeiată pe constatarea încălcării drepturilor fundamentale.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
