© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 27 februarie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Balmuș v. Republica Moldova (nr. 4457/22).
Reclamantul suferea de hipertensiune arterială pulmonară idiopatică, o boală rară, necesitând tratament tratament medicamentos costisitor și oxigenoterapie permanentă.
Cauza vizează pretinse încălcări ale obligațiilor pozitive ale statului în baza Articolelor 2 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) cu referire la protecția vieții și sănătății reclamantului.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în perioada aprilie-iunie 2016, reclamantul a fost internat de două ori într-un spital din Chișinău din cauza insuficienței respiratorii severe și a simptomelor de insuficiență cardiacă. Diagnosticul stabilit a impus un tratament medicamentos specific, inclusiv bosentan și sildenafi, precum și limitarea eforturilor fizice. Ulterior, tatăl reclamantului a solicitat Ministerului Sănătății acordarea suportului financiar pentru procurarea medicamentelor necesare, însă printr-o scrisoare din 30 iunie 2016, ministerul i-a recomandat reclamantului investigații suplimentare într-un centru specializat din România pentru stabilirea diagnosticului final și punerea în aplicare a unui tratament adecvat.
În perioada iulie-septembrie 2016, reclamantul a fost examinat și apoi internat într-un spital din Iași, România, unde a fost confirmat diagnosticul de hipertensiune arterială pulmonară idiopatică. Medicii i-au prescris, printre altele, oxigenoterapie de lungă durată la domiciliu. De asemenea, a fost înscris în Programul național de tratament din România pentru tratamentul de hipertensiune arterială pulmonare și, din august 2016, a început să primească gratuit medicamente costisitoare (bosentan și sildenafil) de la autoritățile române. De asemenea, a obținut un dispozitiv de administrare a oxigenului printr-o companie privată românească. La întoarcerea sa în Republica Moldova, în decembrie 2016, el a fost încadrat în gradul de dizabilitate „severă”..
Din ianuarie 2017, reclamantul a achiziționat echipamente de administrare a oxigenului din surse proprii, susținând că orice efort fizic minim îi provoca insuficiență respiratorie severă și pierderi de conștiență. În conformitate cu actele medicale prezentate Curții, reclamantul a fost spitalizat frecvent în Chișinău, în stare gravă. Ministerul Sănătății a recunoscut în mai multe scrisori lipsa unui registru național al bolilor rare, a unui program național destinat hipertensiunii arteriale pulmonare, precum și absența unor centre și specialiști pentru această afecțiune. Totodată, a confirmat că tratamentele necesare, în valoare de aproximativ 45.000 de euro pe an pentru un pacient, nu sunt acoperite de asigurarea medicală de sănătate, iar oxigenoterapia la domiciliu nu este finanțată.
La 7 martie 2018, reclamantul a depus o acțiune împotriva Ministerului Sănătății, invocând încălcarea dreptului la viață și a dreptului la sănătate, precum și absența unui cadru normativ adecvat pentru tratamentul afecțiunii de care suferea.
Prin hotărârea sa din 12 decembrie 2019, Judecătoria Chișinău, sediul Râșcani a admis parțial acțiunea, a constatat încălcarea dreptului reclamantului la sănătate, obligând Ministerul Sănătății să îi asigure oxigenoterapie acoperită din fonduri publice, precum și să-i ramburseze costurile tratamentului. În plus, reclamantului i-a fost acordată suma de 2.500 de euro pentru prejudiciul moral. Atât reclamantul, cât și Ministerul Sănătății au declarat apel.
La 9 decembrie 2020, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe și a respins acțiunea ca nefondată. Instanța de apel a reținut că Ministerul Sănătății nu este furnizor de servicii medicale și că lipsa tratamentului specializat nu poate fi imputată acestuia. Totuși, a confirmat că la momentul inițierii procedurii nu exista un cadru legal pentru tratamentul bolii reclamantului și că sistemul de sănătate public nu era capabil să-i asigure îngrijirile necesare. Curtea de Apel a subliniat că reclamantul a beneficiat de îngrijiri medicale în spitale, iar pretențiile sale vizau în principal lipsa sprijinului financiar pentru tratamentele costisitoare. În plus, s-a reținut că ministerul nu a acționat cu rea-credință și că între timp au fost realizate progrese legislative. Prin încheierea sa din 7 iulie 2021, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului ca inadmisibil.
La 10 ianuarie 2022, reclamantul a decedat, iar părinții săi, împreună cu soția sa, au solicitat continuarea procedurii în fața Curții Europene. Ei s-au plâns de încălcarea Articolului 2 din Convenție, invocând deficiențe grave în sistemul de sănătate și lipsa unui cadru normativ pentru tratamentul hipertensiunii arteriale pulmonare. De asemenea, ei au susținut că neasigurarea sprijinului financiar pentru tratamentul afecțiunii de carea suferea reclamantul a constituit o încălcare a Articolului 8 din Convenție, având un impact negativ asupra vieții sale private și forțându-l să lucreze în pofida contraindicațiilor medicale.
Cu referire la Articolul 2 din Convenție, Curtea a reținut că afirmațiile reclamantului potrivit cărora deficiențele sistemice care rezultă dintr-un cadru de reglementare deficitar l-au împiedicat să beneficieze de îngrijiri adecvate constau în trei problematici: (i) lipsa medicilor și a instituțiilor medicale specializate în tratamentul bolii de care suferea; (ii) nerambursarea medicamentelor bosentan și sildenafil; și (iii) lipsa furnizării de oxigen la domiciliu.
Cu referire la prima problematică invocată, i.e. lipsa medicilor și instituțiilor medicale specializate, Curtea a notat că având în vedere incidența bolilor rare și resursele limitate de care dispun autoritățile statului, ea consideră că nu este de competența sa să revizuiască opțiunile de care dispun statele contractante în ceea ce privește pregătirea specialiștilor în boli rare sau înființarea de instituții medicale specializate în astfel de boli. În speță, Curtea a constatat că reclamantul a fost examinat și tratat în mod corespunzător de către medicii din Republica Moldova, care au stabilit un diagnostic corect, confirmat ulterior în România. Nu au existat indicii de neglijență medicală sau de refuz al îngrijirilor necesare. În aceste condiții, Curtea a considerat că lipsa unor specialiști și instituții dedicate nu a pus în pericol viața reclamantului, respingând acest capăt de cerere ca vădit nefondat.
Cu referire la plângerea privind nerambursarea medicamentelor bosentan și sildenafi – Curtea a reafirmat că obligațiile pozitive ale statelor privind finanțarea tratamentelor medicale trebuie analizate în contextul resurselor disponibile. În speță, reclamantul a primit gratuit aceste medicamente începând cu august 2016, prin sistemul de sănătate al României. Pentru perioada anterioară, de aproximativ trei luni, medicamentele nu au fost asigurate gratuit în Republica Moldova, însă Curtea a considerat că acest fapt nu echivalează cu un refuz al îngrijirilor medicale disponibile în sistemul național. În consecință, Curtea a respins și acest capăt de cerere ca vădit nefondat.
Cu referire la lipsa furnizării de oxigen la domiciliu, Curtea a recunoscut că oxigenoterapia era indispensabilă reclamantului și că autoritățile Republicii Moldova au admis existența unor dificultăți în asigurarea acestui tratament la domiciliu. Totuși, a constatat că reclamantul și-a procurat singur oxigenul necesar, fără a susține că acesta era indisponibil în Moldova sau că au existat întreruperi în tratament. Astfel, Curtea nu a identificat o încălcare a obligației pozitive a statului și a respins și acest capăt de cerere.
Prin urmare, Curtea a considerat plângerea reclamantului în baza Articolului 2 din Convenție, ca fiind nefondată, declarând-o inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Examinând chestiunea obligațiilor pozitive ale statului în baza Articolului 2 din Convenție, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în ceea ce privește Articolul 8 din Convenție. În consecință, plângerea reclamantului în baza Articolul 8 din Convenție a fost considerată vădit nefondată, declarând-o inadmisibilă în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Actualmente, decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
