© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 4 iulie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Tristan v. Republica Moldova (nr.13451/15).
Potrivit circumstanțelor cauzei, în perioada 2003-2007 reclamanta a deținut funcția de primar al satului Valea-Perjei. În anul 2008 Procuratura Cimișlia a pornit o cauză penală pe faptul comiterii infracțiunii prevăzute de art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal (excesul de putere și depășirea atribuțiilor de serviciu săvârșite de o persoană cu funcție de răspundere) și a pus reclamanta sub învinuire.
La 23 martie 2011, procurorul a recalificat învinuirea adusă reclamantei. În principal, el a pretins că reclamanta ar fi depășit în mod vădit limitele drepturilor și atribuțiilor acordate primarului prin lege, sustrăgând din fondurile municipale, prin angajări și contracte fictive, în perioada 2003-2007, suma totală de 54.616 lei. Procurorul a calificat faptele comise de către reclamantă ca fiind abuz de putere săvârșit de către o „persoană cu înaltă funcție de răspundere”, în modul prevăzut la art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în varianta în vigoare la data evenimentelor. În aceeași zi, cauza a fost expediată pentru examinare în instanța de judecată.
Prin sentința Judecătoriei Cimișlia din 20 iulie 2012, reclamanta a fost recunoscută vinovată şi condamnată la 6 ani de închisoare pentru abuz de serviciu comis de către o „persoană cu funcție de demnitate publică”, cu privarea de dreptul de a ocupa funcții de demnitate publică pe un termen de 3 ani. Totodată, ea a fost absolvită de executarea pedepsei principale, în baza unei legi de amnistie.
Reclamanta a depus o cerere de apel prin care a contestat probele care au stat la baza sentinței adoptate în privința sa și a solicitat să fie achitată. Procurorul a contestat, de asemenea, sentința, susținând că legea amnistiei ar fi fost aplicată în mod greșit de către instanța de judecată.
Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 14 decembrie 2012, apelul declarat de acuzatorul de stat a fost respins ca nefondat, iar apelul reclamantei a fost admis, însă din alte motive decât cele invocate de către ea. Instanța a casat sentința instanței de fond și a încetat procesul penal în privința reclamantei, stabilind că învinuirea imputată reclamantei era vagă și imprecisă. De asemenea, instanța a notat, inter alia, că organul de urmărire penală nu stabilise dacă reclamanta activa în calitate de funcționar public. Concluzionând că ordonanța de punere a reclamantei sub învinuire era nulă, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal. Reclamanta a contestat cu recurs această decizie. La rândul său, procurorul a formulat un recurs, prin care a solicitat reexaminarea cauzei.
Prin decizia sa din 21 mai 2013, Curtea Supremă de Justiție a constatat că procesul penal nu fusese clasat în corespundere cu prevederile legale și a transmis cauza spre reexaminare la Curtea de Apel Chișinău.
La 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei ca nefondat, a admis apelul procuraturii și a casat parțial sentința pronunțată de către instanța de fond în partea privind absolvirea de la executarea pedepsei cu închisoarea. Cu referire la argumentul reclamantei, potrivit căruia ea nu era o „persoană cu funcție de demnitate publică”, Curtea de Apel Chișinău a notat că această formulare înlocuia expresia „persoană cu înaltă funcție de răspundere” din art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal și, astfel, l-a respins.
Reclamanta a declarat recurs, plângându-se, inter alia, că sentința de condamnare i-a atribuit calitatea de „persoană cu funcție de demnitate publică”. Prin decizia sa definitivă din 30 iulie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul și a menținut decizia Curții de Apel Chișinău.
La 22 decembrie 2014, Plenul Curții Supreme de Justiție a emis o hotărâre explicativă în care a susținut că un primar nu este o „persoană cu funcție de demnitate publică”, în sensul legii penale.
În acest context, la 23 februarie 2015 reclamanta a depus un recurs în anulare împotriva deciziilor pronunțate în cauza penală împotriva sa. Referindu-se la hotărârea explicativă menționată mai sus, ea a susținut că infracțiunea prevăzută la art. 328 alin. (3) lit. (b) din Codul penal în noua sa redacție nu-i putea fi imputată. Ea a susținut că modificarea acestei dispoziții a eliminat caracterul penal al faptelor de care era acuzată și că, în aplicarea principiului retroactivității legii penale mai blânde, ea nu mai putea fi urmărită și condamnată în baza acestei prevederi. Ea a mai susținut că instanțele au aplicat în mod extensiv noua versiune a art. 328 alin. (3) lit. (b) din Codul penal și că acest lucru a condus la o încălcare a Articolelor 6 și 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Prin decizia sa din 10 decembrie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare depus de către reclamantă, ca inadmisibil. Făcând referire la art. 112 din Constituție și, în special, la anexa la Legea nr. 199 privind statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică, instanța a susținut că un primar era o „persoană care deține o funcție publică”. Cu referire la hotărârea explicativă din 22 decembrie 2014, Curtea Supremă de Justiție a precizat că aceasta avea caracterul unei recomandări destinate să uniformizeze practica judiciară și că aplicarea acesteia putea fi efectuată de la data adoptării sale, care a avut loc ulterior încetării procesului penal pornit pe semnele infracțiunii comise de către reclamantă.
Dintre cei zece judecători ai Curții Supreme de Justiție care au adoptat decizia din 10 decembrie 2015, patru și-au exprimat o opinie separată. Ei au considerat că reclamanta, în calitatea sa de primar, nu era o „persoană cu funcție de demnitate publică” și au notat că acest argument fusese invocat în recursul reclamantei împotriva deciziei instanței de apel, însă rămăsese fără răspuns. După ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului, reclamanta a depus un nou recurs în anulare în vederea redeschiderii procedurii naționale. Prin decizia sa din 7 mai 2020, Curtea Supremă de Justiție a decis că această acțiune este identică cu cea a recursului în anulare depus anterior și a dispus respingerea acestuia ca inadmisibil.
Invocând Articolul 7 § 1 din Convenție, reclamanta s-a plâns de faptul că fusese condamnată în baza unei legi penale care intrase în vigoare în timp ce cauza penală în privința sa era în desfășurare și care, în opinia sa, nu îi era aplicabilă. În principal, ea a susținut că, spre deosebire de legea penală în vigoare la momentul producerii evenimentelor, noua lege nu prevedea o pedeapsă pentru faptele de care fusese acuzată.
Curtea a notat că instanțele naționale au aplicat dispozițiile unei legi penale care intrase în vigoare după evenimentele în cauză. Ea a constatat că reclamanta fusese condamnată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal în noua sa versiune și că singura diferență dintre textul noii versiuni și cel al vechii versiuni consta în expresiile utilizate pentru a desemna obiectul infracțiunii, pedepsele aplicate fiind identice.
Curtea a mai notat că vechiul Cod penal, în vigoare la data evenimentelor, folosea expresia „persoană cu înaltă funcție de răspundere”, definind-o ca fiind o persoană numită în funcția în cauză printr-o metodă de numire sau alegere reglementată de Constituția Republicii Moldova și de legile organice. Ea a notat că reclamanta, în calitate de primar, se încadrează în această definiție.
Curtea a observat, de asemenea, că noul Cod penal, care a intrat în vigoare în timpul examinării cauzei și în baza căruia reclamanta a fost condamnată, a utilizat expresia „persoană cu funcții de demnitate publică”. Curtea a notat că aceste definiții diferă. În special, spre deosebire de vechea definiție, noua definiție nu făcea nicio referire la legile organice care ar putea reglementa sistemul de vot al persoanelor vizate de această definiție. În același timp, Curtea a constatat că noua definiție stabilea două categorii de persoane care puteau fi calificate ca deținând funcția de demnitate publică: pe de o parte, persoanele alese în funcție printr-un mod de alegere reglementat de Constituție și, pe de altă parte, persoanele numite în funcție de către Parlament, de către Președintele Republicii sau de către Guvern. Curtea a reținut că, în timpul examinării cauzei, reclamanta a susținut, inter alia, că nu îndeplinea criteriile stabilite în noua definiție, ceea ce constituia o interpretare restrictivă a noilor dispoziții penale.
Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că instanțele naționale nu au făcut distincție între aceste două noțiuni, în condițiile în care legiuitorul însuși făcuse acest lucru, iar prin interpretarea oferită prevederilor legale, Curtea de Apel Chișinău introdusese o incertitudine suplimentară, în timp ce sarcina sa era de a elimina ambiguitățile din dispozițiile penale relevante în prezenta cauză.
De asemenea, Curtea a notat că noua definiție a „persoanei cu funcție de demnitate publică” delimita cercul de subiecți susceptibili de a fi urmăriți penal pentru infracțiunea de care fusese învinuită reclamanta. Prin urmare, acesta era un element constitutiv al respectivei infracțiuni, iar instanțelor naționale le revenea sarcina să dea dovadă de o diligență deosebită în clarificarea domeniului de aplicare al acesteia. În opinia Curții, această cerință nu a fost îndeplinită în circumstanțele prezentei cauze, deoarece Curtea de Apel Chișinău nu a avut diligența de a explica de ce noua definiție era echivalentă cu cea veche, deși formularea lor era substanțial diferită, și nu a răspuns în niciun fel la întrebarea dacă primarii, inclusiv reclamanta, se încadrau într-una dintre cele două categorii de persoane prevăzute de noua definiție.
Curtea a mai observat că, după finalizarea examinării cauzei în privința reclamantei, dispozițiile respective au constituit obiectul altor interpretări judiciare. În primul rând, Curtea a constatat că, în deciziile sale explicative, Curtea Supremă de Justiție le-a interpretat în favoarea reclamantei. Pe de altă parte, ea a notat că aceeași instanță supremă, sesizată cu un recurs extraordinar depus de către reclamantă, a dat o interpretare diferită dispozițiilor relevante în prezenta cauză, în defavoarea acesteia.
Prin urmare, având în vedere lipsa de previzibilitate rezonabilă a constatărilor instanțelor naționale, Curtea a stabilit o încălcare a Articolului 7 § 1 din Convenție, oferind reclamantei 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.
