© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 27 noiembrie 2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare “Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Tiramisa S.R.L. v. Republica Moldova (cererea nr. 40005/21).
Cererea se referă la neexecutarea integrală unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea societății reclamante. Societatea reclamantă intrase anterior în relații comerciale cu societatea R., o entitate de stat creată de către Departamentul Instituțiilor Penitenciare pentru achiziționarea și furnizarea produselor alimentare destinate deținuților. În urma neachitării datoriei contractuale de către societatea R., societatea reclamantă a inițiat o acțiune în instanță, iar la 11 martie 2015 Judecătoria Orhei a admis cererea și a obligat societatea R. să achite suma de 111.334 de lei. Deși procedurile de executare au început la 22 aprilie 2015, reclamanta recuperase până la 1 iulie 2016 doar 26.008 lei, obținuți în urma vânzării unor bunuri ale debitorului.
La 22 octombrie 2018, executorul a restituit titlul executoriu, menționând că restul datoriei, de 85.326 de lei, nu mai putea fi recuperat, deoarece societatea R. nu deținea alte bunuri executabile. Reclamanta a contestat această decizie, iar la 8 iulie 2020 instanțele naționale au dispus reluarea executării. Cu toate acestea, hotărârea în favoarea societății reclamante a rămas neexecutată până la momentul prezentării ultimelor observații ale părților în fața Curții.
În paralel, reclamanta a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 87/2011, însă prin decizia definitivă din 14 aprilie 2021, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea ca vădit neîntemeiată. Instanța a reținut că executorul întreprinsese toate măsurile posibile, dar executarea fusese imposibilă din cauza lipsei bunurilor societății R., motiv pentru care statul nu putea fi considerat responsabil.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns în temeiul Articolului 6 § 1 și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), care i-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil și protecția proprietății, în contextul imposibilității de a obține executarea integrală a unei creanțe recunoscute prin hotărâre judecătorească.
La 22 septembrie 2023 Guvernul a depus o declarație unilaterală prin care a recunoscut încălcarea drepturilor reclamantei și a propus plata a 1.600 de euro cu titlu de prejudiciu moral, inclusiv costuri și cheltuieli. Prin scrisoarea din 21 noiembrie 2023, reclamanta s-a opus acestei declarații, arătând că prejudiciul material semnificativ suferit nu era acoperit de suma propusă și solicitând continuarea examinării cauzei.
Curtea a considerat că despăgubirea propusă de către Guvern în declarația sa unilaterală nu putea restabili situația anterioară încălcării, mai ales în contextul recunoașterii încălcării Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fără propunerea unei reparații adecvate pentru prejudiciul material. În consecință, cererea Guvernului de radiere a cauzei de pe rol a fost respinsă.
Analizând fondul cauzei, Curtea a observat că societatea R. era deținută de stat și exercita funcții specifice serviciului public, ceea ce însemna că Statul exercita un control total asupra acesteia. Curtea a apreciat că, în asemenea condiții, Statul trebuia considerat responsabil pentru datoriile societății R. Reamintind că autoritățile nu se puteau prevala de lipsa fondurilor pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri definitive, Curtea a concluzionat că autoritățile nu depuseseră toată diligența necesară pentru executarea hotărârii din 11 martie 2015.
Ținând cont de jurisprudența sa anterioară în cauze similare, Curtea a constatat o încălcare atât a Articolului 6 § 1 din Convenție, cât și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește satisfacția echitabilă, Curtea a remarcat că reclamanta încercase timp de peste zece ani să își recupereze creanța și recuperase doar o mică parte din sumă. În cele din urmă, Curtea a acordat societății reclamante, cu titlu de prejudiciu material, 3.780 de euro pentru datoria restantă și 2.946 de euro pentru dobânda de întârziere, 1.600 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 250 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
