© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 23 octombrie 2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Tețcu v. Republica Moldova (nr. 25218/20).
Cauza se referă la neexecutarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești irevocabile adoptate de către instanțele judecătorești naționale în favoarea reclamantului, precum și la lipsa unui recurs intern efectiv.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în perioada 3 iulie 2001-24 decembrie 2010, reclamantul a fost angajat al Ministerului Afacerilor Interne („MAI”). Invocând prevederile Legii nr. 416 cu privire la poliție (în vigoare la data evenimentelor), el a solicitat îmbunătățirea condițiilor sale de trai, având în vedere statutul său profesional.
Prin hotărârea sa definitivă din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea reclamantului și a obligat Consiliul mun. Chișinău să-i asigure o locuință adecvată (cu titlu de apartament de serviciu), procedura de executare fiind intentată la 9 octombrie 2009. Această hotărâre a fost menținută prin decizia Curții Supreme de Justiție din 3 februarie 2010. Între timp, la 24 decembrie 2010, urmare a transferului său în procuratură, reclamantul a fost eliberat din funcția ocupată în cadrul MAI.
Urmare a adoptării Legii nr. 87/2011 cu privire la repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărîrii judecătoreşti, reclamantul a inițiat mai multe acțiuni în fața instanțelor naționale, solicitând recunoașterea încălcării drepturilor sale, precum și compensarea prejudiciului material și moral.
Astfel, prin hotărârea sa din 2 iulie 2018, Judecătoria Buiucani, mun. Chișinău a constatat încălcarea dreptului reclamantului la executarea în termen rezonabil a hotărârii adoptate în favoarea sa. Instanța a acordat reclamantului suma de 50.000 de lei pentru prejudiciul moral, pentru perioada de neexecutare cuprinsă între 9 octombrie 2009-2 iulie 2018. Această hotărâre a devenit definitivă și irevocabilă, fiind menținută de către instanțele ierarhic superioare.
De asemenea, ca urmare a unei noi acțiuni inițiate de către reclamant în baza Legii nr. 87, printr-o decizie definitivă din 22 iunie 2022, Curtea de Apel Chișinău a constatat că el și-a pierdut calitatea de „victimă”, întrucât fusese eliberat din funcția deținută în cadrul MAI. În consecință, instanța a reținut că hotărârea favorabilă pronunțată anterior a devenit caducă și lipsită de efecte juridice. Această soluție a fost ulterior menținută de către Curtea Supremă de Justiție.
Reclamantul s-a plâns în fața Curții de neexecutarea unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa, invocând încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 § 1 și Articolul 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Curtea a notat că, în ultima procedură cu privire la compensarea prejudiciului, instanțele naționale au respins acțiunea reclamantului, constatând că autoritățile nu mai aveau obligația de a-i asigura reclamantului o locuință după demisia sa din sa din cadrul MAI. Curtea a mai menționat că, întrucât hotărârea definitivă a Curții de Apel Chișinău din 29 septembrie 2009 nu preciza modalitatea concretă de acordare a locuinței în beneficul reclamantului, durata acestui drept rămânea strâns legată de interpretarea dreptului intern pe care s-a întemeiat hotărârea.
Curtea a reținut că, la 24 decembrie 2010, reclamantul a demisionat din cadrul MAI și că niciun element al hotărârii din 29 septembrie 2009 nu obliga autoritățile să-i ofere o locuință după această dată. Prin urmare, începând cu 24 decembrie 2010, Statul nu mai era ținut să-i acorde reclamantului o locuință socială în baza acelei hotărâri, dreptul său social încetând odată cu încetarea raportului de muncă din poliție. Mai mult, instanțele judecătorești naționale au constatat că reclamantul nu mai îndeplinea condițiile legale pentru a beneficia de o locuință de serviciu.
Prin urmare, Curtea a constatat că instanțele naționale au evaluat obligațiile autorităților în lumina deciziei definitive și a cadrului legal privind atribuirea locuințelor, iar concluziile la care au ajuns nu pot fi considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.
De asemenea, Curtea a notat că, în cadrul primei acțiuni, instanțele naționale au constatat încălcarea termenului rezonabil de executare a hotărârii și au acordat reclamantului o despăgubire substanțială pentru prejudiciul moral. Nivelul acestei despăgubiri nu poate fi considerat nerezonabil în raport cu jurisprudența Curții în cauze similare.
În consecință, Curtea a constatat că reclamantul nu mai poate pretinde calitatea de victimă a pretinsei încălcări a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Având în vedere cele menționate, Curtea, admițând excepția de inadmisibilitate invocată de către Guvern, a reținut că plângerile întemeiate pe Articolul 6 § 1 din Convenție și pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt incompatibile ratione personae cu dispozițiile Convenției și le-a respins în baza Articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
De asemenea, având în vedere constatările sale anterioare, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a formulat o „plângere justificată”, în sensul Articolului 13 din Convenție. În consecință, ea a declarat și această parte a cererii vădit nefondată.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
