© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 19 noiembrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a publicat hotărârea în cauza Szabo v. Republica Moldova (nr. 17387/17).
Cauza se referă la anularea unei sentințe penale definitive pronunțate în favoarea reclamantului, după admiterea unui apel tardiv depus de către procuror.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul, cetățean al Ungariei, la 3 aprilie 2015 a fost condamnat pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 361, alin. (2), lit. b) și c) din Codul penal, fiindu-i stabilită o amendă de 10.000 de lei, și achitat potrivit art. 27 și art. 248 alin.(5) din Codul penal. Hotărârea putea fi atacată cu apel în termen de 15 zile.
La 9 aprilie 2015, procurorul a contestat sentința la Curtea de Apel Chișinău. La 15 aprilie 2015, Curtea de Apel Chișinău a returnat apelul procurorului, menționând printr-o scrisoare că, în conformitate cu art. 405 alin. (4) din Codul de procedură penală, apelurile trebuiau depuse la instanța de fond. La 27 aprilie 2015, procurorul a depus apelul la instanța de fond. La 11 aprilie 2016, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procurorului, a casat parțial hotărârea din 3 aprilie 2015 și a condamnat reclamantul inclusiv pentru tentativă de contrabandă, la trei ani de închisoare, dispunând confiscarea specială a automobilului ca produs al infracțiunii.
Reclamantul a contestat cu recurs decizia instanței de apel la Curtea Supremă de Justiție, însă la 9 august 2016 acesta a fost declarat inadmisibil.
În fața Curții, reclamantul pretinde încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând încălcarea principiului securității juridice ca urmare a admiterii unui apel pretins tardiv înaintat de către procurorul responsabil și a confiscării vehiculului său de către instanța de apel.
Guvernul a susținut că apelul procurorului fusese depus la 9 aprilie 2015 direct la Curtea de Apel Chișinău și că instanțele naționale l-au admis în mod corect. Guvernul a susținut în continuare că procurorul și-a corectat eroarea, trimițând ulterior instanței de fond același apel ca și cel depus inițial în termenul legal la Curtea de Apel Chișinău.
Curtea a constatat de la început că, potrivit legislației procesuale aplicabile, termenul de introducere a unei căi de atac era de 15 zile de la pronunțarea hotărârii complete, iar contestarea cu apel a hotărârii trebuia făcută la instanța de fond. În aceste condiții, legea nu prevedea nicio dispoziție referitoare la eventuala corectare a erorilor. Curtea a observat că, la 15 aprilie 2015, Curtea de Apel Chișinău a restituit apelul procurorului fără a-l examina, printr-o simplă scrisoare în care se invocau dispozițiile art. 405 alin. (4) din Codul de procedură penală. Prin urmare, scrisoarea nu părea a fi un act procedural în baza Codului de procedură penală, prin care procurorul să fie îndrumat să corecteze eroarea.
Curtea a considerat că Guvernul nu a invocat nicio dispoziție din dreptul intern care ar întrerupe termenul de exercitare a unei căi de atac în cazul în care cererea ar fi depusă la instanța greșită sau care ar prevedea vreun termen pentru corectarea unei astfel de erori. În același timp, legea prevedea o procedură de repunere în termen, dar această posibilitate legală nu fusese utilizată de către procuror în prezenta cauză.
De asemenea, Guvernul nu a furnizat Curții nicio dispoziție relevantă sau jurisprudență care să demonstreze că apelul procurorului depus la 9 aprilie 2015 la Curtea de Apel Chișinău a întrerupt curgerea termenului de 15 zile. Din acest motiv, apelul depus la 27 aprilie 2015 a fost depus în afara termenului legal și nu a fost solicitată sau luată în considerare nicio procedură de repunere în termen. O opinie contrară ar fi acordat procurorului o libertate nelimitată de a introduce o cale de atac fără nicio constrângere de certitudine juridică. Mai mult, instanțele au examinat apelul procurorului și au adoptat o nouă hotărâre pe fond, prin care au majorat pedeapsa reclamantului, modificând astfel o situație juridică devenită definitivă, care a adus atingere principiului securității juridice. În lumina celor de mai sus, Curtea a concluzionat că instanțele interne au admis un apel tardiv, contrar Articolului 6 § 1 din Convenție.
Referitor la plângerea în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a constatat că măsura de confiscare specială a automobilului reclamantului, fiind rezultatul admiterii unui apel tardiv împotriva unei hotărâri care dispusese restituirea automobilului reclamantului, a reprezentat o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor sale. Astfel, a existat, de asemenea, o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în această cauză.
Reclamantul nu a depus pretenții pentru satisfacție echitabilă. Astfel, Curtea nu a considerat necesar să-i acorde vreo sumă în acest sens.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
