© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 4 iunie 2026 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea cu privire la satisfacția echitabilă în cauza Seksimp Group SRL v. Republica Moldova (nr. 30085/13).
Prin hotărârea sa din 15 mai 2025 cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având în vedere omisiunea instanțelor naționale de a examina argumentele pertinente ale societății reclamante în cadrul procedurilor interne, precum și neasigurarea unui forum adecvat care să permită societății reclamante să își revendice drepturile în mod eficient.
Curtea a considerat că problema aplicării Articolului 41 din Convenție în partea acordării prejudiciului material nu era pregătită pentru soluționare și a rezervat chestiunea oferirii unor eventuale despăgubiri pentru o procedură suplimentară, ținând cont de posibilitatea încheierii unui acord între Guvern și societatea reclamantă.
După pronunțarea hotărârii principale, societatea reclamantă și-a reiterat pretențiile privind acordarea unei satisfacții echitabile, formulate anterior în fața Curții în cadrul procedurii principale. În special, societatea reclamantă a solicitat suma de 997.677.050 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, compusă din valoarea bunurilor vândute la licitație în cadrul procedurilor de executare silită (3.435.380 EUR) și profitul nerealizat (994.241.670 EUR). Societatea reclamantă a susținut că activele sale au fost vândute în cadrul mai multor licitații ca urmare a actelor ilegale ale instanțelor naționale. Din acest motiv, exista o legătură cauzală clară între prejudiciul invocat de către societatea reclamantă – constând în valoarea bunurilor pierdute și profitul nerealizat – și încălcarea constatată referitoare la privarea ilegală de proprietate.
În susținerea pretențiilor sale, societatea reclamantă a prezentat extrase din rapoarte de evaluare întocmite în anul 2022 de către un evaluator independent și autorizat cu privire la diverse active vândute în cadrul mai multor licitații. Raportul de evaluare din 2022 a estimat valoarea investițională a acestora la 67.365.049 de lei (MDL), echivalentul a 3.435.380 EUR la acel moment. În special, activele vândute la licitația din 12 septembrie 2011 (un teren și 15 clădiri, denumite în continuare „proprietatea A”) au fost evaluate la 65.439.951 MDL (echivalentul a 3.337.207 EUR la acel moment). Un teren vândut la licitația din 24 septembrie 2012 (denumit în continuare „proprietatea B”) a fost evaluat la 349.436 MDL (echivalentul a 17.820 EUR la acel moment). Un alt teren împreună cu două clădiri, vândute la licitația din 24 septembrie 2012 (denumite în continuare „proprietatea C”), au fost evaluate la 212.426 MDL (echivalentul a 10.833 EUR la acel moment). Un alt teren și o clădire, vândute la licitația din 24 septembrie 2012 (denumite în continuare „proprietatea D”), au fost evaluate la 640.005 MDL (echivalentul a 32.638 EUR la acel moment). Un alt teren vândut la licitația din 24 septembrie 2012 (denumit în continuare „proprietatea E”) a fost evaluat la 222.804 MDL (echivalentul a 11.362 EUR la acel moment). Două apartamente vândute la licitația din 7 noiembrie 2013 (denumite în continuare „proprietatea F”) au fost evaluate împreună la 500.427 MDL (echivalentul a 25.520 EUR la acel moment).
Guvernul a făcut referire la procedurile redeschise aflate pe rolul instanțelor naționale și a susținut, cu titlu principal, că aplicarea Articolului 41 din Convenție ar trebui lăsată în competența instanțelor naționale în cadrul acelor proceduri, care urmau să soluționeze litigiul dintre părțile private pe baza probelor prezentate de către ele. Totodată, Guvernul a subliniat că răspunderea statului nu ar putea fi angajată în cazul în care debitorul privat nu ar fi în măsură să achite despăgubirile dispuse de către instanțele naționale.
În ceea ce privește valoarea proprietății A, Guvernul a prezentat un raport de expertiză întocmit în anul 2025 de către Centrul Național de Expertize Judiciare. Potrivit acestui raport, la 1 iunie 2010 valoarea proprietății A era de 6.537.622 MDL (echivalentul a 404.073 EUR la acel moment), iar la 1 decembrie 2025 aceeași proprietate a fost evaluată la 11.222.607 MDL (echivalentul a 563.103 EUR la acel moment).
Curtea a reiterat că încălcările constatate în hotărârea principală își au originea în hotărârea instanței de fond prin care societatea reclamantă a fost obligată, fără o argumentare adecvată, să plătească unei societăți private suma de 1.219.000 de lei (echivalentul a 72.370 de euro la acel moment), precum și în executarea acelei hotărâri, care a condus la vânzarea bunurilor societății reclamante fără ca ea să cunoască despre această procedură.
În special, Curtea a reținut că societatea reclamantă a aflat despre hotărârea instanței de fond abia în octombrie 2011, după ce aceasta fusese deja executată și după ce bunurile sale fuseseră vândute la licitație. Curtea a concluzionat că societății reclamante nu i-a fost pus la dispoziție un cadru jurisdicțional adecvat pentru valorificarea efectivă a drepturilor sale, întrucât instanțele de apel și de recurs au menținut hotărârea primei instanțe și nu au oferit răspunsuri motivate la argumentele esențiale invocate de către societatea reclamantă.
Curtea a observat, de asemenea, că societatea reclamantă a susținut că activele sale (și anume proprietatea A) fuseseră vândute la licitația din 12 septembrie 2011 pentru suma totală de 891.500 MDL (echivalentul a 53.995 EUR). În ceea ce privește această licitație, Curtea a constatat în hotărârea principală că, deși societatea reclamantă ar fi putut contesta licitația și procedurile de executare, aceasta nu avea nicio posibilitate reală de a împiedica desfășurarea licitației și executarea silită atât timp cât hotărârea instanței de fond din litigiul principal rămânea în vigoare.
În prezenta cauză, încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție s-a întemeiat pe constatarea că Statul reclamat nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive de protejare a drepturilor societății reclamante. Această situație nu poate fi asimilată unei privări de proprietate și, în opinia Curții, despăgubirea care trebuie acordată nu trebuie să reflecte ideea unei eliminări integrale a tuturor consecințelor încălcării.
Totuși, Curtea nu a acceptat metoda propusă de către societatea reclamantă pentru evaluarea cuantumului prejudiciului material. Pretențiile societății reclamante s-au întemeiat pe premisa că era necesară o reparare integrală a prejudiciului, ca și cum prezenta cauză ar privi o privare de proprietate, ceea ce nu este cazul.
Curtea a subliniat că bunurile societății reclamante au fost transferate adversarilor săi procesuali ca urmare a executării unor hotărâri judecătorești pe care Curtea le-a considerat incompatibile cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1. Deși se poate presupune că, în absența încălcării, societatea reclamantă și-ar fi păstrat dreptul de proprietate asupra activelor sale și ar fi putut continua proiectele sale de dezvoltare economică, Curtea nu poate cunoaște cu certitudine care ar fi fost evoluția evenimentelor în cazul în care Statul și-ar fi îndeplinit obligațiile pozitive prevăzute de Articolul 1 din Protocolul nr. 1, prin asigurarea unui cadru adecvat pentru soluționarea litigiului.
Spre deosebire de alte cauze în care Curtea a apreciat că redeschiderea procedurilor civile și reexaminarea cauzei în lumina principiilor stabilite în hotărârea principală constituiau mijlocul cel mai adecvat de reparare a prejudiciului, Curtea observă că, în prezenta cauză, procedurile redeschise și aflate deja pe rol nu pot asigura decât o reparare parțială a situației societății reclamante.
Mai exact, factorul determinant al preluării frauduloase a activelor societății reclamante nu a fost numai faptul că instanțele naționale au obligat-o să plătească o sumă de bani unei societăți private, ci și executarea acelei hotărâri prin vânzarea activelor la licitație la un preț considerabil inferior valorii lor de piață. Raportul de evaluare prezentat de către Guvern nu contesta că valoarea proprietății A în anul 2010 era de aproximativ 405.000 EUR, sumă semnificativ mai mare decât cei 53.995 EUR pentru care aceasta a fost adjudecată la licitația din 2011.
Suplimentar, Curtea a concluzionat că, deși redeschiderea procedurilor poate ameliora situația societății reclamante în ceea ce privește suma pe care aceasta a fost obligată să o plătească celeilalte părți, Guvernul nu a demonstrat în ce mod aceste proceduri ar putea compensa pierderile rezultate din neîndeplinirea de către autorități a obligațiilor care le reveneau în temeiul Convenției în legătură cu executarea hotărârii respective în anul 2011.
În consecință, evaluarea Curții cu privire la cuantumul prejudiciului material ce urmează a fi reparat a fost întemeiat pe următoarele considerații.
În primul rând, în ceea ce privește licitația din 2011, Curtea a observat că societatea reclamantă nu a încercat să solicite despăgubiri de la persoanele implicate pentru prejudiciul cauzat prin subevaluarea proprietății A. Societatea reclamantă ar fi putut limita amploarea prejudiciului suferit prin promovarea unei asemenea acțiuni, iar această constatare rămâne valabilă chiar dacă Curtea a reținut în hotărârea principală că societatea reclamantă nu avea nicio posibilitate reală de a împiedica desfășurarea licitației ca atare.
În al doilea rând, evaluarea din anul 2022 prezentată de către societatea reclamantă pentru proprietatea A nu precizează metodologia utilizată și nici modul în care investițiile realizate în acest bun după anul 2011 ar fi influențat valoarea sa actuală. Raportul indică valoarea investițională a proprietății, care, prin natura sa, este determinată de așteptările investitorului și nu se bazează pe standarde obiective clar identificabile.
În al treilea rând, nici obiectul plângerilor formulate de către societatea reclamantă, nici hotărârea principală nu cuprind vreo analiză referitoare la licitațiile ulterioare organizate în anii 2012 și 2013 pentru vânzarea activelor sale. Curtea nu a fost informată dacă licitațiile din 2012 și 2013 au avut loc în cadrul acelorași proceduri și societatea reclamantă nu a formulat niciodată plângeri cu privire la modul de desfășurare a acestora. Din aceste motive, Curtea a examinat cererea privind acordarea satisfacției echitabile ținând seama exclusiv de licitația din anul 2011.
În sfârșit, pretențiile societății reclamante privesc și activitatea sa economică, precum și imposibilitatea de a dezvolta și valorifica aceste activități după vânzarea activelor sale la licitație. Totuși, desfășurarea activității unei societăți comerciale implică asumarea unor riscuri și un anumit grad de incertitudine cu privire la utilizarea și rentabilitatea activelor deținute, ceea ce face dificilă cuantificarea oricărui profit nerealizat.
Ținând seama de concluziile sale expuse mai sus, Curtea a acordat societății reclamante suma de 560.000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
