© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 3 aprilie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Rusu v. Republica Moldova (nr. 29015/18).
Cauza se referă la presupusa instigare a reclamantului de către autorități la comiterea unei infracțiuni, contrar Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, D., un ofițer sub acoperire din cadrul Departamentului pentru Combaterea Corupției și a Criminalității Organizate al Ministerului Afacerilor Interne, a primit informații operative despre o posibilă vânzare de droguri. Astfel, la 29 octombrie 2009, D. s-a deplasat la apartamentul lui P., fiind însoțit de către un cunoscut al lui P. Fiind întrebat dacă știe pe cineva care le poate vinde cannabis, P. l-a sunat pe A. La scurt timp, A. a venit la apartament și i-a vândut lui D. 27 de grame de cannabis. Ulterior, D. l-a întrebat pe A. dacă acesta poate să-i vândă o cantitate mai mare de droguri, iar A. a răspuns afirmativ.
La 7 noiembrie 2008, D. l-a sunat pe A. pentru a discuta detaliile înțelegerii, însă o altă persoană a răspuns în locul lui A., care, potrivit declarațiilor ulterioare ale lui D., s-a dovedit a fi reclamantul. Aceștia au convenit să se întâlnească pe 9 noiembrie 2008 pentru a realiza tranzacția de droguri.
La 9 noiembrie 2008, D. l-a sunat pe A., însă acesta nu i-a răspuns la apel și nici nu l-a sunat înapoi. D. l-a sunat din nou pe A. la 12 noiembrie 2008, iar cei doi au convenit să se întâlnească a doua zi.
La 13 noiembrie 2008, A. a venit la întrevedere împreună cu N. și cu reclamantul. A. și N. s-au urcat în automobilul lui D., unde i-au vândut 1200 de grame de cannabis, iar reclamantul stătea în apropiere împreună cu un alt ofițer sub acoperire. Ulterior, toți trei au fost reținuți.
La 2 decembrie 2010, reclamantul a fost condamnat pentru trafic de droguri. Din cauza unei condamnări anteriore pentru păstrarea drogurilor fără scop de înstrăinare, reclamantului i-a fost stabilită o pedeapsă mai mare. Instanțele ierarhic superioare au menținut soluția de condamnare. Privitor la argumentul indicat în cererea de apel, conform căruia reclamantul ar fi fost instigat la comiterea infracțiunii, Curtea de Apel Chișinău a menționat că nu existau probe care să indice asupra unei posibile provocări.
Curtea Supremă de Justiție, prin decizia sa irevocabilă din 13 decembrie 2017, a menținut soluția instanțelor inferioare.
Invocând Articolul 6 din Convenție, reclamantul, în esență, s-a plâns în fața Curții că ar fi fost provocat de către polițiști să comită infracțiunea pe care, în caz contrar, nu ar fi comis-o.
Cu titlu de principiu, Curtea a reiterat că, în cazul în care se stabilește existența provocării, utilizarea probelor obținute în urma acestei măsuri poate ridica întrebări din perspectiva Articolului 6 § 1. De asemenea, la stabilirea faptului dacă a existat sau nu o provocare, Curtea a enumerat următoarele aspecte care trebuie luate în considerare: (i) dacă existau bănuieli rezonabile că reclamantul era implicat sau predispus să comită infracțiuni; (ii) dacă măsura în cauză era supravegheată de către un judecător; (iii) dacă agenții de poliție sau persoanele care acționau în interesul lor „s-au alăturat” la comiterea infracțiunii sau l-au supus pe reclamant la presiuni nejustificate, astfel încât să-l provoace la comiterea infracțiunii.
În speță, Curtea a stabilit că, la întâlnirea din 13 noiembrie 2008, autoritățile nu cunoșteau despre implicarea reclamantului în activitatea infracțională. D. a comunicat cu reclamantul doar când ultimul răspunsese la telefonul lui A. la 7 noiembrie 2008. Potrivit concluziilor instanțelor naționale, acea discuție a fost înregistrată și nu denotă existența unei provocări.
Totodată, Curtea a notat că poate exista o provocare chiar și atunci când persoana nu a interacționat direct cu investigatorii sub acoperire. De exemplu, poate fi considerată o provocare situația în care persoana a fost implicată în activitatea infracțională prin intermediul unui complice care, la rândul său, a fost provocat de către ofițeri sub acoperire. Astfel, Curtea a considerat necesar să stabilească dacă A. sau N. fuseseră provocați la comiterea faptei penale, înainte ca aceștia să-l atragă pe reclamant.
În acest context, Curtea a stabilit că autoritățile nu dispuneau de informații care ar fi indicat asupra implicării lui A. sau N. în activități infracționale. Totuși, ei nu fuseseră abordați direct de către ofițerul sub acoperire. Informația operativă se baza exclusiv pe faptul că P. ar fi putut cunoaște persoane care vindeau droguri. Atunci când a fost întrebat de către D., P. deja știa că trebuie să-l telefoneze pe A. pentru a face rost de droguri. La scurt timp, A. și N. s-au prezentat, având droguri în posesie, și au discutat despre vânzarea unei cantități mai mari de droguri. Acesta este un element important care confirmă că ei dețineau drogurile și erau pregătiți să le vândă imediat, ceea ce sugerează că ar fi putut fi implicați și anterior în trafic de droguri. Mai mult, toți participanții au fost reținuți imediat ce a fost vândută o cantitate mai mare de droguri la 13 noiembrie 2008, ceea ce presupune că poliția nu provocase comiterea unei infracțiuni de o gravitate mai mare decât cea pe care suspecții înșiși o planificaseră.
Prin urmare, Curtea a constatat că nu există dovezi în dosar care să arate că A. sau N. ar fi fost instigați să comită o infracțiune pe care în mod normal nu ar fi comis-o. Dimpotrivă, materialele din dosar indică faptul că ei erau deja implicați în trafic ilegal de droguri. Având în vedere că A. și N. nu fuseseră provocați de către poliție, nici reclamantul nu ar fi putut fi instigat în mod indirect să comită infracțiunea.
Având în vedere cele menționate, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a prezentat dovezi prima facie care să sugereze că ar fi fost instigat de către poliție să comită o infracțiune pe care în caz contrar nu ar fi comis-o.
Din aceste motive, Curtea a considerat că plângere este vădit nefondată şi a respins-o în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
