© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 3 octombrie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Repeșco și Repeșcu v. Republica Moldova (nr. 39272/15).
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2007 reclamanții au fost acuzați de comiterea infracțiunilor de omor intenționat și tâlhărie. Pe parcursul urmăririi penale au fost obținute declarații de la reclamanți. În faza judiciară a procesului lor, reclamanții s-au plâns că aceste declarații fuseseră obținute prin mijloace de tortură.
Prin decizia sa din 21 mai 2013, Curtea de Apel Chișinău l-a condamnat pe primul reclamant la 14 ani de închisoare pentru omor intenționat și tâlhărie, iar pe cel de-al doilea reclamant la 7 ani de închisoare pentru omor intenționat. Condamnarea reclamanților de către instanța de apel s-a bazat pe declarațiile făcute de către reclamanți pe parcursul urmăririi penale, constatând că acestea indicau implicarea reclamanților în comiterea infracțiunilor imputate. Instanța de apel a considerat că aceste declarații fuseseră coroborate și completate de celelalte probe prezentate de către acuzare. Ea a respins argumentul reclamanților, potrivit cărora declarațiile lor fuseseră obținute în urma pretinselor rele tratamente, concluzionând că, în cazul în care, în cadrul unor proceduri ulterioare, acuzațiile referitoare la rele tratamente vor fi dovedite, reclamanții vor fi în drept să solicite revizuirea condamnării lor. În această privință, instanța de apel a reiterat că, de fapt, condamnarea nu s-a bazat exclusiv pe declarațiile incriminatoare făcute de reclamanți, ci pe toate probele prezentate în fața sa. În cele din urmă, Curtea de Apel a dispus reducerea termenului pedepsei cu doi ani primului reclamant și cu un an celui de-al doilea reclamant, pentru încălcări ale dreptului lor la apărare care nu aveau legătură cu pretinsele rele tratamente.
La 15 ianuarie 2014, Curtea Supremă de Justiție a decis inadmisibilitatea recursurilor declarate de către reclamanți, ca fiind vădit neîntemeiate, reiterând, inter alia, concluziile instanței de apel cu privire la posibilitatea unei revizuiri ulterioare a procesului penal în prezenta cauză.
Între timp, reclamanții au depus o cerere la Curte în legătură cu pretinsele rele tratamente la care fuseseră supuși pe parcursul urmăririi penale. În cadrul acestei proceduri, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală, care a fost acceptată de către reclamanți. Astfel, la 25 noiembrie 2014 Curtea a pronunțat decizia de radiere de pe rol a cauzei Adrian Repeșco și Constantin Repeșcu v. Republica Moldova(cererea nr. 64785/11), prin care Guvernul a recunoscut că în cauza respectivă existase o încălcare a Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), ca urmare a relelor tratamente cauzate reclamanților în timpul aflării lor în custodia poliției, acordându-le despăgubiri în această privință.
Bazându-se pe rezultatul procedurii în fața Curții, la 10 februarie 2015 reclamanții au depus la Curtea Supremă de Justiție o cerere de revizuire a hotărârilor de condamnare pronunțate în privința lor. Ei au susținut că fuseseră condamnați exclusiv pe baza declarațiilor lor auto-incriminatoare obținute în timpul urmăririi penale și că afirmațiile cu privire la tortură din partea poliției în vederea obținerii acestor declarații fuseseră confirmate în declarația de soluționare amiabilă acceptată de către Curte în prezenta cauză.
Cu toate acestea, la 26 mai 2015 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de revizuire depusă de către reclamanți, ca fiind nefondată. Ea a constatat, în primul rând, că reclamanții, în cererea lor anterioară în fața Curții, nu se plânseseră de încălcarea Articolului 6 din Convenție și că nicio astfel de încălcare nu fusese recunoscută de către Guvern sau constatată de către Curte. De asemenea, instanța supremă a reliefat că, în decizia sa, Curtea nu utilizase termenul „tortură” și nici nu constatase că relele tratamente aplicate reclamanților periclitaseră echitatea procesului penal. În plus, ea a subliniat că declarațiile reclamanților obținute în timpul urmăririi penale nu fuseseră singurele probe decisive și că aceștia nu recunoscuseră în niciun moment vinovăția lor. De asemenea, ea a menționat că în decizia sa, Curtea nu constatase că reclamanții fuseseră condamnați în baza unor probe obținute prin tortură, ci că drepturile lor în baza Articolului 3 din Convenție fuseseră încălcate, fapt pentru care primiseră o despăgubire echitabilă.
Invocând Articolele 6 § 1 și 46 din Convenție, reclamanții s-au plâns în fața Curții că, de fapt, condamnarea lor se bazase pe probe obținute prin rele tratamente. De asemenea, ei s-au plâns de refuzul Curții Supreme de Justiției de a redeschide procesele lor penale, în pofida deciziei Curții în cauza lor anterioară, care confirmase, în opinia lor, relele tratamente.
Curtea a considerat că plângerile reclamanților necesită examinare exclusiv în baza Articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea a constatat că, deși în cursul procedurii de revizuire reclamanții prezentaseră argumente convingătoare în sprijinul afirmației lor că declarațiile lor în cadrul urmăririi penale fuseseră obținute prin aplicarea relelor tratamente, instanța supremă a dat dovadă de un formalism excesiv și nu a tras concluziile adecvate din declarația unilaterală a Guvernului, potrivit căreia avusese loc o încălcare a Articolului 3 din Convenție în privința reclamanților. În acest context, Curtea a subliniat că îi revenea Curții Supreme de Justiție să efectueze o analiză riguroasă a fiabilității declarațiilor reclamanților făcute în cadrul urmării penale și a circumstanțelor în care acestea fuseseră obținute, pentru a determina dacă excluderea lor era necesară pentru a asigura echitatea procedurilor.
În continuare, Curtea a subliniat că instanța supremă ar fi putut, de asemenea, să retrimită cauza la rejudecare în procedura de revizuire, în baza art. 4641 din Codul de procedură penală, pentru ca o instanță inferioară să efectueze această analiză. Chiar presupunând că era dificil de stabilit o legătură cauzală directă între relele tratamente aplicate și declarațiile reclamanților, Curtea a considerat că era de competența instanțelor naționale să analizeze dacă contextul ostil în care fuseseră obținute aceste declarații era de natură să le compromită. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea Supremă de Justiție nu a îndeplinit aceste sarcini.
De asemenea, Curtea a reiterat că utilizarea probelor pretins obținute ca urmare a relelor tratamente ridică întotdeauna probleme serioase cu privire la caracterul echitabil al procesului, chiar dacă utilizarea acestor probe nu fusese decisivă pentru stabilirea vinovăției.
În consecință, Curtea a concluzionat că Curtea Supremă de Justiție nu a examinat în mod riguros și cuprinzător afirmațiile credibile ale reclamanților potrivit cărora declarațiile lor, utilizate ca probe împotriva lor, fuseseră obținute prin mijloace contrare Articolului 3 din Convenție. De asemenea, Curtea nu a fost convinsă nici de faptul că reclamanții avuseseră posibilitatea efectivă de a contesta admisibilitatea acestor declarații și de a se opune utilizării lor. Considerând că rezultatul cerut de Articolul 6 § 1 din Convenție nu fusese atins în cadrul procedurilor penale împotriva reclamanților, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.
Prin urmare, Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 de euro în comun pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
