© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 25 septembrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Porojan v. Republica Moldova (nr. 49546/14).
Cauza se referă la refuzul instanțelor ierarhic superioare de a examina apelul reclamantului împotriva sentinței sale de condamnare in absentia, exprimându-și îndoielile cu privire la autenticitatea mandatului avocatului prezentat în fața instanței de către apărătorul acestuia.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 13 februarie 2010, reclamantul a fost pus sub învinuire escrocherie, iar cazul său a fost ulterior trimis în instanță.
În fața instanței de fond, reclamantul a fost reprezentat inițial de către T.K., M.P. și M.B., avocați aleși de el. După ce reclamantul nu a achitat serviciile juridice prestate, acești avocați au refuzat să-l mai reprezinte. Instanța a numit din oficiu un avocat al apărării, S.M. Din motiv că reclamantul nu s-a prezentat la mai multe ședințe de judecată, la 31 ianuarie 2012, Judecătoria Chișinău a emis un mandat de percheziție și arestare pe numele reclamantului.
La 17 octombrie 2012, Judecătoria Chișinău l-a condamnat pe reclamant in absentia la nouă ani de închisoare pentru escrocherie. În anul 2013, reclamantul a fost reținut în Republica Cehă, în baza unui mandat internațional de arest, dar a fost eliberat în scurt timp, în absența unei cereri de extrădare în Republica Moldova.
Potrivit reclamantului, la 22 mai 2013 el a semnat un contract de asistență juridică cu C.B., avocată în Chișinău, prin care a autorizat-o să conteste sentința din 17 octombrie 2012. La 3 iunie 2013, C.B. a depus apel în numele reclamantului, incluzând un formular standard de împuternicire utilizat de către avocați (mandat) pentru a confirma reprezentarea lui. Formularul a fost semnat doar de către C.B. Acesta nu purta semnătura reclamantului și nu conținea alte detalii cu privire la întinderea împuternicirilor de reprezentare ale avocatei.
Potrivit reclamantului, el a trimis Curții de Apel Chișinău o scrisoare olografă și semnată, care menționa clar autorul acesteia, numărul dosarului penal la care se referea, faptul că reclamantul și C.B. semnaseră un contract de asistență juridică la 22 mai 2013 și că C.B. era împuternicită să îl reprezinte și să depună apel în numele său. Instanța a primit această scrisoare la 4 iulie 2013. Cu toate acestea, instanța de apel a pus la îndoială autenticitatea mandatului avocatului. C.B. a susținut că împuternicirile sale erau confirmate prin scrisoarea reclamantului și prin contractul de asistență juridică din 22 mai 2013. Totodată, avocata nu a prezentat contractul de asistență juridică instanței, invocând confidențialitatea informațiilor incluse în acel contract.
La 17 septembrie 2013 , Curtea de Apel Chișinău a declarat inadmisibil apelul introdus de către C.B. în numele reclamantului, menținând condamnarea acestuia de către instanța de fond. Instanța de apel a reținut că C.B. nu era împuternicită în modul prevăzut de lege pentru a depune apel în cauza penală de învinuire a reclamantului.
C.B. a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel. Ea a susținut că împuternicirile sale de a reprezenta reclamantul au fost confirmate procedural prin mandatul său anexat la cererea de apel, iar reclamantul și-a confirmat din nou consimțământul prin scrisoarea olografă adresată instanței. Invocând Articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), ea a menționat, de asemenea, că reclamantul nu ar trebui să fie privat de dreptul său procedural la apărare doar pentru că nu a fusese prezent în fața instanței. Procurorul a susținut recursul depus de către avocată și a solicitat Curții Supreme de Justiție să-l admită și să dispună rejudecarea cauzei.
La 11 martie 2014, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de către C.B ca inadmisibil, cu menținerea deciziei Curții de Apel Chișinău, reținând că cererea olografă a reclamantului, adresată instanței de apel, nu fusese autentificată de către organele abilitate și nici confirmată de către avocată prin aplicarea ștampilei, iar avocata nu a putut să confirme în ședința instanței de apel că avea împuterniciri de la inculpat pentru a-i apăra interesele și a depune apelul. Unul dintre cei cinci judecători ai Curții Supreme de Justiție în această cauză a avut o opinie separată și a remarcat, printre altele, că instanțele de apel și de recurs i-au lezat dreptul la apărare al reclamantului și accesul său la justiție.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție, invocând că dreptul său de a avea acces la o instanță și de a fi reprezentat de către un avocat ales de el a fost încălcat printr-o abordare excesiv de formalistă a instanțelor naționale în aplicarea dispozițiilor relevante din Codul de procedură penală referitoare la reprezentare. În special, reclamantul a susținut că împuternicirile lui C.B. au fost stabilite în conformitate cu legislația internă, care nu impunea o formă specifică pentru exprimarea consimțământului inculpatului de a fi reprezentat de un avocat, pe lângă mandatul avocatului. Chiar și așa, el și-a reconfirmat consimțământul prin scrisoarea adresată instanței de apel; nu au fost prezentate dovezi care să infirme prezumția că scrisoarea olografă fusese scrisă de el. Deși instanțele au pus la îndoială autenticitatea scrisorii, nu s-a exprimat nicio îndoială cu privire la mandatul de împuternicire al lui C.B. Instanțele nu i-au cerut niciodată lui C.B. să-și certifice împuternicirile în cadrul contractului de asistență juridică. Reclamantul a susținut că nu solicitase în niciun fel autentificarea semnăturii sale de pe scrisoare, deoarece se ascundea și evitase orice servicii notariale, diplomatice sau consulare. El a subliniat poziția procurorului în fața Curții Supreme de Justiție și opinia separată pentru a argumenta că cererea sa de rejudecare a fost singura cale de atac adecvată în cazul în care instanțele ar pune la îndoială autenticitatea împuternicirilor reprezentantului său. În opinia sa, la momentul desfășurării evenimentelor nu exista o jurisprudență internă bine-stabilită care să impună astfel de cerințe privind reprezentarea inculpaților absenți și, prin urmare, instanțele au fost excesiv de formale, ceea ce a limitat însăși esența drepturilor sale în temeiul Articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție.
Guvernul a contestat împuternicirile conferite de către C.B. în baza mandatului avocatului, referindu-se la cerințele prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 158/2013, conform cărora formularul respectiv trebuie să precizeze în mod explicit domeniul de aplicare al competențelor și să fie semnat și de reclamant. Guvernul a susținut că C.B. a refuzat să prezinte contractul de asistență juridică încheiat cu reclamantul și că scrisoarea scrisă de mână reprezenta o recunoaștere implicită a invalidității formularului mandatului avocatului. În absența oricărei certificări a semnăturii de pe scrisoarea respectivă, reclamantul nu avea niciun motiv să creadă că instanțele ar fi acceptat o simplă scrisoare, care ar fi putut fi semnată de oricine, ca o confirmare a competențelor de reprezentare. Guvernul a susținut că C.B. a depus apelul la 3 iunie 2013, în timp ce fusese împuternicită să-l reprezinte pe reclamant abia după scrisoarea acestuia din 3 iulie 2013. Guvernul a prezentat cazuri din 2014, 2016, 2017 și 2020 ca dovadă a unei jurisprudențe bine-stabilite de respingere a apelurilor în situații similare. De asemenea, el a făcut referire la un aviz consultativ al Curții Supreme de Justiție din 28 noiembrie 2016, care prevedea că, în cauzele penale, mandatul trebuie să conțină o descriere a domeniului de aplicare al împuternicirilor acordate și să poarte semnătura persoanei reprezentate. Semnătura putea fi înlocuită cu o scrisoare, scrisă de mână și semnată de către persoana reprezentată, sau cu o procură oficială. Semnătura de pe scrisoare putea fi autentificată fie de către avocat însuși, fie de un notar, fie, în cazul deținuților, de către directorul penitenciarului.
Curtea a reținut ca necontestat faptul că reclamantul a dorit să înainteze apel împotriva hotărârii instanței de fond din 17 octombrie 2012, care l-a condamnat la o pedeapsă privativă de libertate. El a solicitat examinarea apelului său în lipsă, întrucât se eschiva de la executarea pedepsei privative de libertate. În acest scop, l-a însărcinat pe avocatul C.B. să îi asigure reprezentarea. Prin urmare, nu se putea spune că a renunțat la dreptul său de a depune cerere de apel sau de a fi reprezentat de către un avocat ales de el.
În ciuda prezentării de către C.B. a mandatului avocatului, emis în temeiul unui contract de reprezentare juridică cu reclamantul, instanțele naționale au invocat două motive pentru a pune la îndoială autenticitatea consimțământului reclamantului cu privire la împuternicirile de reprezentare a lui C.B. Un motiv se referea la absența reclamantului în procedura de apel, la imposibilitatea implicită de a confirma verbal împuternicirile lui C.B. și autenticitatea scrisorii olografe. Celălalt motiv se referea la autentificarea semnăturii reclamantului în scrisoarea olografă.
Curtea nu a putut reține motivele suplimentare pentru presupusele împuterniciri nevalide ale lui C.B., invocate pentru prima dată de către Guvern în observațiile sale, deoarece acestea nu fuseseră invocate anterior în procedurile interne. Mai mult, astfel de cerințe din Hotărârea Guvernului din 2013 se refereau explicit la puterile de reprezentare în procedurile civile, și nu în procedurile penale, așa cum este în prezenta cauză. Scrisoarea trimisă de către reclamant la 3 iulie 2013 avea în mod clar doar scopul de a reconfirma împuternicirile acordate lui C.B. în temeiul contractului din 22 mai 2013 și nu era destinată a fi un formular de împuternicire separat. Guvernul nu și-a motivat argumentul cu privire la refuzul lui C.B. de a prezenta contractul său cu reclamantul. În cele din urmă, exemplele de jurisprudență prezentate de către Guvern au fost considerate de către Curte ca irelevante, deoarece toate cazurile, cu excepția unuia, se referă la evenimente petrecute după mai mult de doi ani de la evenimentele din prezenta cauză.
Curtea a observat că nici instanțele interne, nici Guvernul nu au oferit o bază juridică pentru a impune unui inculpat să-și exprime consimțământul de a fi reprezentat în absența sa de către un avocat, altul decât mandatul de împuternicire în sine. Prin urmare, Curtea nu a putut accepta concluzia Curții de Apel Chișinău, conform căreia reclamantul trebuia să fie prezent personal la ședință pentru a confirma împuternicirile avocatului.
Referitor la concluzia Curții Supreme de Justiție privind necesitatea autentificării scrisorii reclamantului, o astfel de cerință nu avea temei legal. Mai mult, C.B. confirmase verbal că scrisoarea fusese trimisă de către reclamant și că ea nu avusese posibilitatea de a o autentifica, deoarece fusese trimisă direct instanței. În absența oricărui temei legal accesibil și previzibil pentru o astfel de cerință de autentificare, Curtea a considerat această abordare excesiv de formalistă.
În cele din urmă, instanțele naționale nu i-au acordat niciodată reclamantului timp suplimentar pentru a se conforma cerințelor nou stabilite și nu au prezentat niciun motiv pentru a pune la îndoială autenticitatea semnăturii sale de pe scrisoarea menționată. Curtea a considerat acest lucru deosebit de frapant, având în vedere că, procedând astfel, instanțele ierarhic superioare l-au privat efectiv pe reclamant de orice posibilitate de a depune contestație împotriva unei condamnări și a unei pedepse privative de libertate severe.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a considerat că refuzul instanțelor interne de a examina apelul formulat de către avocatul reclamantului împotriva hotărârii instanței de fond, bazat pe o pretinsă împuternicire deficitară de a-l reprezenta, a fost excesiv de formalist și incompatibil cu dreptul reclamantului la un proces echitabil. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 §§ 1 și 3 lit. c) din Convenție. În consecință, Curtea a acordat reclamantului 3.600 de euro pentru prejudiciul moral și 1.535 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
