© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 18 iulie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Manole v. Republica Moldova (nr. 26360/19).
Cauza se referă la demiterea reclamantei din funcţia de judecător din cauza comunicării ei cu un jurnalist despre motivele opiniei ei separate formulate în cadrul unui litigiu examinat de către aceasta.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în iunie 2017, un complet de trei judecători din cadrul Curţii de Apel Chişinău – din care făcea parte şi reclamanta – a examinat şi, în cele din urmă, a respins ca fiind tardivă o cerere de chemare în judecată. Reclamanta a formulat o opinie separată la respectiva decizie. Dispozitivul deciziei a fost pronunţat într-o şedinţă publică, indicând şi despre existenţa opiniei separate formulate de către reclamantă. Informaţiile în acest sens au fost publicate pe portalul web al instanţelor de judecată, iar cauza a fost prezentată ca fiind pendinte. Înainte de a fi publicat textul integral al deciziei Curţii de Apel Chişinău, reclamanta a fost contactată de către un jurnalist, care i-a expediat prin intermediul unui mesaj SMS motivele expuse în opinia sa separată. În aceeaşi zi, a fost publicat un articol în care a fost relatată conversaţia cu reclamanta şi raţionamentele expuse în opinia sa separată.
Ulterior, un inspector judiciar a transmis către Consiliul Superior al Magistraturii un „memorandum despre informațiile difuzate de mass-media” cu privire la caz și la divulgarea de către reclamantă a conținutului opiniei sale separate. Constatând că, de fapt, comportamentul reclamantei a încălcat legea cu privire la statutul judecătorilor, CSM a solicitat Președintelui Republicii Moldova demiterea reclamantei din funcția de judecător. Președintele Republicii Moldova a dat curs acestei cereri în iulie 2017. Reclamanta a depus o cerere de chemare în judecată la Curtea Supremă de Justiție, care, în noiembrie 2018, a fost respinsă ca fiind nefondată.
În faţa Curţii, reclamanta s-a plâns în baza Articolelor 6 § 1, 8 și 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând încălcarea dreptului său la o instanță instituită prin lege şi imparţială, şi a dreptului la respectarea vieţii ei private, din cauza eliberării sale din funcţie. Invocând Articolul 10 coroborat cu Articolul 18 din Convenție, reclamanta a susţinut că, în circumstanțele prezentei cauze, ea fusese declarată incompatibilă cu statutul de judecător din cauza că îi comunicase unui jurnalist motivele opiniei separate formulate de către ea, aceasta constituind o încălcare a dreptului său la libertate de exprimare. Ea a considerat că procedura intentată împotriva ei nu a fost prevăzută de lege și că, în orice caz, nu a fost necesară într-o societate democratică. Reclamanta a mai invoca că măsura respectivă fusese aplicată contrar Articolului 18 din Convenție, din simplul motiv că ea denunțase în mod public problemele sistemului de justiție.
Examinând ingerința în dreptul la libertatea de exprimare, Curtea a considerat că ea a fost prevăzută de lege și a urmărit scopul legitim de a garata autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Curtea a specificat că obligația de discreție a judecătorului îl obliga să nu divulge motivele unei decizii înainte ca acestea să fie disponibile publicului. Cu toate acestea, Curtea a reiterat că garanțiile procedurale, precum și natura și gravitatea sancțiunii aplicate reclamantei erau criterii care trebuiau luate în considerare la examinarea proporționalității ingerinței în libertatea de exprimare, în modul garantat la Articolul 10 din Convenție.
Referitor la garanțiile procedurale, Curtea a avut rezerve în legătură cu tipul de procedură administrativă utilizat în situația reclamantei. De asemenea, Curtea a notat că instanța supremă nu examinase argumentul reclamantei referitor la nerespectarea prevederilor Legii nr. 947/1996 cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii – norme care se refereau la procedura disciplinară și care implicau anumite garanții procedurale, inclusiv eventuale sancțiuni administrative pentru divulgarea informației.
Cu privire la sancţiunea aplicată reclamantei, Curtea a notat că, potrivit prevederilor legale în vigoare la acel moment, eliberarea din funcție era singura sancțiune care putea fi aplicată la momentul evenimentelor. Ea a reţinut că aceasta constituia o sancţiune suficient de serioasă care a pus capăt carierei sale profesionale după 18 ani de activitate. De asemenea, Curtea a reținut că – la momentul examinării recursului reclamantei de către Curtea Supremă de Justiţie – Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (în baza căreia i se aplicase sancțiunea reclamantei) fusese recent modificată, astfel încât încălcarea interdicției pentru judecători de a divulga informații de acest fel nu mai constituia o sancţiune în baza respectivului temei legal. De asemenea, potrivit Legii nr. 178 din 25 iulie 2014 cu privire la răspunderea disciplinară a judecătorilor (considerată de către reclamantă ca fiind aplicabilă în cauza sa), încălcarea prevederilor cu privire la interdicţiile de serviciu ale judecătorilor constituia abatere disciplinară.
Astfel, Curtea a concluzionat că instanțele naționale ar fi trebuit să examineze acțiunile reclamantei în lumina întregii game de sancțiuni disponibile în sfera răspunderii disciplinare a judecătorilor. În final, ea a considerat că autoritățile naționale au eșuat să aplice standardele relevante din jurisprudența Curții în materia Articolului 10 din Convenție în mod corect și că sancțiunea impusă reclamantei nu a fost necesară într-o societate democratică. Prin urmare, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 10 din Convenție.
În același timp, Curtea a respins restul pretențiilor reclamantei cu privire la pretinsa încălcare a Articolelor 6 § 1, 8 și 18 din Convenție, constatând că actele prezentate de către reclamantă nu i-au permis să ajungă la o altă concluzie.
În consecință, Curtea a acordat reclamantei 4.500 de euro pentru prejudiciul moral şi 5.000 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
