© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 4 decembrie 2025 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza „Institutul pentru Proiectări Drumuri Auto” S.A. v. Republica Moldova (nr. 72034/14).
Cauza se referă la motivarea pretins insuficientă și arbitrară a hotărârilor pronunțate de către instanțele civile și la concluziile pretins divergente la care acestea au ajuns în cadrul procedurilor referitoare la aceleași fapte și aceleași părți, ceea ce a condus la o încălcare a principiului securității juridice.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în urma unui litigiu între societatea reclamantă și doi dintre foștii săi angajați, R.F. și N.D. (în continuare „creditorii”), aceștia din urmă au obținut hotărâri judecătorești în favoarea lor prin care s-a dispus ca societatea reclamantă să le plătească anumite restanțe salariale. Titlurile executorii corespunzătoare au fost emise către R.F. și N.D. la 7 octombrie 2005 și, respectiv, 20 ianuarie 2006, și au fost depuse spre executare. Aceste titluri au fost returnate creditorilor la 30 iunie 2007, din cauza imposibilității executării lor. În ziua respectivă a început să curgă un nou termen de trei ani pentru depunerea titlurilor executorii.
La 29 mai 2008, creditorii au depus o cerere către executorul judecătoresc, solicitând intentarea procedurii de executare silită. Prin două încheieri pronunțate în aceeași zi, executorul judecătoresc a refuzat să inițieze executarea silită, deoarece lipseau detaliile specifice necesare pentru identificarea corectă a debitorului. El a explicat că titlurile executorii puteau fi depuse din nou într-o etapă ulterioară. Executorul judecătoresc a mai menționat că refuzul său de a accepta titlurile de executare silită nu întrerupea însă curgerea termenului legal de trei ani. Creditorii nu au contestat aceste încheieri.
La 20 ianuarie 2011, după rectificarea deficiențelor menționate în încheierile din 29 mai 2008, creditorii au înaintat titlurile executorii către executorul judecătoresc. Ultimul le-a acceptat și a instituit procedura de executare silită la aceeași dată. Societatea reclamantă a contestat acțiunile executorului judecătoresc în instanță, invocând expirarea termenului de prescripție de trei ani.
Deși Judecătoria Buiucani a respins plângerea societății reclamante, totuși, prin decizia definitivă din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel Chișinău a anulat soluția instanței de fond, admițând recursul societății reclamante. Instanța a menționat că termenul de prescripție nu fusese întrerupt de refuzul executorului judecătoresc de a iniția executarea titlurilor în cauză și, prin urmare, a decis că titlurile executorii fuseseră depuse la executor în afara termenului legal de trei ani. La 28 noiembrie 2011, executorul judecătoresc a încetat procedura de executare silită a titlurilor executorii ale creditorilor.
La 28 ianuarie 2012, creditorii au solicitat Judecătoriei Buiucani să anuleze încheierile executorului judecătoresc din 28 noiembrie 2011. Printr-o hotărâre din 25 ianuarie 2013, Judecătoria Buiucani a admis cererea creditorilor și a anulat încheierile executorului judecătoresc. Instanța a considerat că creditorii nu depuseseră titlurile executorii după expirarea termenului de prescripție. Societatea reclamantă a contestat cu recurs, menținându-și poziția sa anterioară. Printr-o decizie definitivă din 12 aprilie 2013, Curtea de Apel Chișinău a admis recursul societății reclamante, a anulat hotărârea instanței inferioare din 25 ianuarie 2013 și a respins plângerea creditorilor. Instanța de recurs a hotărât că creditorii solicitaseră executarea silită a titlurilor după expirarea termenului legal de trei ani. Aceasta a afirmat că restituirea unui titlu executoriu permitea unui creditor să-l depună din nou în cadrul unui nou termen de prescripție de trei ani, care începea să curgă în ziua restituirii. Instanța a explicat, de asemenea, că refuzul executorului judecătoresc de a iniția executarea silită a unui titlu executoriu, astfel cum a fost și situația creditorilor la 29 mai 2008, nu întrerupea curgerea termenului de prescripție. Prin urmare, cererea creditorilor de anulare a încheierilor executorului judecătoresc, care să întrerupă procedura de executare silită, a fost respinsă.
Într-o altă procedură, creditorii au solicitat Judecătoriei Buiucani să repună titlurile executorii în termenul legal de trei ani. Ei au susținut că un nou termen de prescripție începuse să curgă la 29 mai 2008. Societatea reclamantă nu a fost de acord cu poziția creditorilor, invocând existența a două decizii definitive anterioare pe aceeași chestiune. Printr-o hotărâre din 24 decembrie 2013, Judecătoria Buiucani a menționat că deciziile definitive anterioare se refereau la acțiunile executorului judecătoresc, în timp ce chestiunea centrală a cauzei aflate pe rolul ei era diferită și privea repunerea în termen a titlurilor executorii în termenul de executare silită. Ea a considerat că încheierile executorului judecătoresc din 29 mai 2008 restabiliseră termenul de prescripție de trei ani, necesar pentru executarea titlurilor executorii ale creditorilor. Societatea reclamantă a înaintat recurs, invocând încălcarea principiului securității juridice. Printr-o decizie definitivă din 30 iunie 2014, Curtea de Apel Chișinău a respins recursul societății reclamante și a confirmat hotărârea instanței inferioare de repunere în termen a titlurilor executorii. Totodată, instanța nu s-a pronunțat asupra argumentelor reclamantei privind o presupusă încălcare a principiului securității juridice, ci s-a limitat la observarea faptului că titlurile executorii nu fuseseră depuse în mod corespunzător spre executare, iar o asemenea concluzie era suficientă pentru repunerea în termen a titlurilor în cauză.
Ulterior, executorul judecătoresc a asigurat în cele din urmă executarea mandatelor privind plata sumelor către creditori, fapt acceptat de către societatea reclamantă printr-un acord de soluționare amiabilă în cadrul procedurii de executare silită.
Invocând Articolele 6 § 1 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), societatea reclamantă s-a plâns că deciziile pronunțate în cadrul celei de-a treia serii de proceduri au fost motivate în mod arbitrar și au încălcat principiul securității juridice. Invocând Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea a susținut că decizia de restabilire a titlurilor executorii prescrise, urmată de plăți în acest sens, a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea bunurilor sale.
Analizând plângerile societății reclamante, Curtea a notat că titlurile executorii ale creditorilor fuseseră restituite la 30 iunie 2007, atunci când începuse să curgă un nou termen de prescripție de trei ani. La 29 mai 2008, creditorii au depus din nou titlurile, dar executorul judecătoresc a refuzat să inițieze procedurile de executare silită, iar creditorii nu au contestat în instanță încheierile executorului judecătoresc. Curtea a observat că procedurile interne au condus la concluzii contradictorii. În timp ce primele două seturi de proceduri au constatat că titlurile executorii depuse la 20 ianuarie 2011 erau prescrise, Curtea de Apel Chișinău, în decizia sa din 30 iunie 2014, a ajuns la concluzia contrară și a repus titlurile în termen, permițând astfel depunerea lor din nou spre executare.
Curtea a reiterat că nu este chemată să determine care interpretare a dreptului intern a fost corectă, întrucât această sarcină este în principal de competența instanțelor naționale. Rolul său se limitează la examinarea faptului dacă modul în care s-a ajuns la interpretările divergente și modalitatea în care acestea au fost aplicate a dat naștere unei situații incompatibile cu principiul securității juridice, care constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept. În această privință, Curtea a observat că ultima serie de proceduri nu a oferit un raționament capabil să distingă, într-un mod lipsit de arbitrariu, concluziile la care s-a ajuns în deciziile anterioare în care au fost prezentate motive detaliate. Prin urmare, societatea reclamantă s-a confruntat cu rezultate judiciare contradictorii pe aceeași chestiune, fără o justificare adecvată pentru o astfel de divergență. Curtea a considerat că această stare de fapt a subminat principiul securității juridice, care impune ca, atunci când se adoptă soluții diferite pentru aceeași problemă juridică, aceste diferențe să fie explicate în mod convingător.
Prin urmare, întrucât societatea reclamantă a fost obligată să plătească creditorilor sumele specificate în titlurile executorii – care au fost repuse în termen în ultima procedură judiciară contrar principiului securității juridice – rezultă că societatea reclamantă a suferit o încălcare a dreptului la respectarea bunurilor sale.
Din considerentele menționate supra, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
