© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”
La 15 martie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Glușcenco v. Republica Moldova (nr. 8830/09), definitivă din aceeași dată.
Cauza se referă la neexecutarea unei decizii definitive pronunțate în favoarea reclamantului, prin care s-a dispus autorității locale competente să transfere acestuia dreptul de proprietate asupra unui teren aferent casei sale, precum și la presupusele revizuiri abuzive ale deciziilor favorabile reclamantului.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva Consiliului local Pîrîta prin care revendica o parte din terenul aferent casei sale. Printr-o decizie definitivă din 1 iulie 2008, Curtea de Apel Chișinău a admis acțiunea și a dispus Consiliului local să transfere reclamantului dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu. La 4 martie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire formulată de către Consiliul local Pîrîta și a redeschis procedura. Printr-o decizie definitivă din 11 iunie 2009, Curtea de Apel Chișinău a ajuns la concluzii identice cu cele pronunțate în decizia sa din 1 iulie 2008. La 17 decembrie 2009 Curtea de Apel Chișinău a decis, la cererea unui terț intervenient, redeschiderea procedurii a doua oară. Printr-o decizie definitivă din 4 martie 2010, aceeași instanță a pronunțat o nouă decizie în favoarea reclamantului și a obligat Consiliul local din Pîrîta să-i transfere proprietatea asupra terenului.
Ulterior, reclamantul a înaintat, în baza Legii nr. 87, o acţiune de reparare a prejudiciului moral și material cauzat în urma neexecutării hotărârilor Curții de Apel Chișinău din 1 iulie 2008 și 4 martie 2010. Printr-o hotărâre din 9 iulie 2012, Judecătoria Rîșcani a admis parțial acțiunea și a acordat reclamantului 10.000 de lei pentru prejudiciul moral provocat de neexecutarea hotărârii din 4 martie 2010 timp de douăzeci și opt de luni. Cu referire la prejudiciul material pretins cauzat de incapacitatea reclamantului de a da în locațiune terenul în litigiu, instanța a considerat că acesta era un venit presupus și a respins capătul de cerere respectiv, ca neîntemeiat. La 9 octombrie 2012 această hotărâre a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău, care a acordat și sume cu titlu de cheltuieli de judecată, inclusiv pentru procedura în fața Curții.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) cu privire la neexecutarea deciziei definitive prin care Consiliul local Pîrîta fusese obligat să-i transfere dreptul de proprietate asupra terenului aferent locuinței sale. În baza acelorași prevederi, reclamantul a mai susținut că anularea hotărârilor definitive pronunțate în favoarea sa a fost abuzivă și, prin urmare, contrară principiului securității raporturilor juridice.
Reiterând principiile generale referitoare la executarea unei hotărâri judecătorești împotriva Statului, Curtea a considerat că termenul de executare începuse să curgă de la data adoptării de către Curtea de Apel Chișinău a hotărârii definitive din 1 iulie 2008. Această decizie era executorie, în pofida celor două proceduri de revizuire inițiate ulterior. Astfel, Curtea a concluzionat că termenul de executare nu fusese întrerupt prin redeschiderea procedurilor naționale și a luat în considerare întreaga durată a procedurii de executare, începând cu 1 iulie 2008.
Curtea a constatat că, până la data adoptării hotărârii sale, perioada de neexecutare a deciziei definitive prin care s-a dispus transferul către reclamant a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu a durat mai mult de treisprezece ani. Curtea a considerat că această perioadă era considerabilă. Aplicând jurisprudența sa constantă la acest capitol, Curtea a constatat că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu referire la neexecutarea hotărârii definitive în favoarea reclamantului.
Curtea a acordat reclamantului 3000 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții
