Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 5 februarie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Damian v. Republica Moldova (nr. 32935/13).
Cererea se referă la încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, ca urmare a anulării unui contract de vânzare a unei clădiri dobândite de către ea cu bună-credință și a imposibilității de a obține efectiv posesia asupra acesteia.
Reclamanta a dobândit clădirea în litigiu de la E.P., care o achiziționase anterior de la societatea M., devenită proprietara imobilului în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive din anul 2005. La momentul vânzării, în Registrul bunurilor imobile nu erau înscrise limitări sau condiții asupra dreptului de proprietate al vânzătoarei. Contractul a fost autentificat notarial, reclamanta a achitat integral prețul de 321.000 MDL (aproximativ 18.800 EUR la acel moment) și a înregistrat dreptul de proprietate, fără a avea cunoștință despre existența unui raport de locațiune al clădirii cu o formațiune politică.
Reclamanta și-a înregistrat dreptul de proprietate la Oficiul Cadastral la 27 noiembrie 2006. La o dată ulterioară, ea a aflat că respectiva clădire era ocupată de formațiunea politică și i-a solicitat de mai multe ori să elibereze imobilul, fără rezultat.
La o dată necunoscută, formațiunea politică a solicitat autorităților locale vânzarea clădirii în cadrul procesului de privatizare, iar la 21 decembrie 2006 Comisia Republicană a Agenției de Privatizare a aprobat transmiterea imobilului către aceasta, pentru suma de 500.000 MDL (aproximativ 29.000 EUR la acel moment).
La 5 martie 2007, reclamanta a introdus o acțiune în instanță împotriva formațiunii politice, solicitând evacuarea clădirii și anularea deciziei de privatizare. Formațiunea politică a formulat o cerere reconvențională prin care a cerut anularea contractelor de vânzare succesive dintre societatea M. și E.P., respectiv dintre E.P. și reclamantă, solicitând totodată redeschiderea procedurilor dintre societatea M. și autorități.
La 26 august 2008, Curtea de Apel Economică a admis cererea partidului politic care închiriase clădirea de la autoritățile locale încă din 2002, și a anulat hotărârea din 5 iulie 2005, prin care compania M. dobândise proprietatea, motivând că terțul afectat, respectiv partidul, nu fusese implicat în procedurile inițiale. În perioada respectivă, autoritățile locale transferaseră proprietatea clădirii către compania M., care a înregistrat-o în registrul imobiliar, iar reclamanta nu a fost informată și nu a putut interveni.
În cadrul procesului dintre reclamantă și partid, la 19 aprilie 2011, instanța de fond a admis cererea partidului, anulând contractele succesive prin care compania M. a vândut clădirea către E.P., iar E.P. a vândut-o reclamantei, considerând că acestea erau fictive și lipsite de cauză, deoarece reclamanta nu dobândise efectiv posesia clădirii.
Curtea de Apel Chișinău, prin decizia din 13 martie 2012, a menținut hotărârea instanței de fond, reiterând că reclamanta nu dobândise efectiv clădirea și că tranzacțiile succesive nu prezentau vreo cauză reală. Instanța de apel a reținut că partidul politic, ca anterior chiriaș, dobândise prioritatea la privatizarea clădirii în baza unei decizii din 2003 a Comisiei Republicane pentru Privatizare.
În data de 8 noiembrie 2012, Curtea Supremă de Justiție a respins recursurile reclamantei și a confirmat deciziile anterioare, consolidând efectele nulității contractelor.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns că instanțele naționale încălcaseră dreptul ei de acces efectiv la o instanță și dreptul de proprietate, garantate de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin admiterea cererii tardive a partidului politic și anularea succesivă a contractelor de vânzare a clădirii, fără a-i permite să participe efectiv la procedurile relevante și fără a-i proteja drepturile dobândite în bună-credință.
Curtea a reținut că reclamanta a dobândit clădirea cu bună-credință, respectând toate formalitățile legale, inclusiv autentificarea contractului și înregistrarea dreptului de proprietate în Registrul bunurilor imobile. Ea a încercat să obțină efectiv posesia clădirii prin instanță, cerând ca formațiunea politică să elibereze imobilul, iar imposibilitatea de a obține acest lucru nu poate fi imputată reclamantei.
Curtea a constatat că instanțele naționale nu au explicat raționamentul privind anularea contractelor succesive și nu au demonstrat existența vreunei fraude sau intenții de eludare a obligațiilor legale. Măsura de anulare a contractelor a impus reclamantei o povară disproporționată, afectând însăși esența dreptului de proprietate, și nu a respectat echilibrul între interesul public și drepturile individuale.
În concluzie, Curtea a constatat că condițiile în care reclamanta a fost privată de titlul de proprietate au constituit o sarcină excesivă și individuală asupra acesteia, reprezentând o încălcare a Articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește plângerea bazată pe Articolul 6 § 1 din Convenție, Curtea a apreciat că nu impune o examinare separată.
Curtea a obligat Statul să returneze reclamantei, în termen de trei luni, imobilul litigios. În cazul imposibilității restituirii imobilului, Curtea a dispus plata sumei de 18.800 EUR pentru prejudiciul material, reprezentând suma de bani pe care reclamanta o achitase la cumpărarea imobilului, și 3.000 EUR pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
