© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 11 iunie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cușnir v. Republica Moldova (nr. 1811/18).
Cauza se referă la pretinsa lipsă a unei investigații eficiente cu privire la acuzațiile de rele tratamente formulate de către reclamantă împotriva unor colaboratori ai poliției în contextul evenimentelor din 7-8 aprilie 2009.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamanta, care la data evenimentelor exercita funcția de deputat, s-a implicat activ în manifestațiile de protest desfășurate în Piața Marii Adunări Naționale la 6 și 7 aprilie 2009. Aceasta a susținut că, la 7 aprilie 2009, în timp ce se afla în apropierea clădirii Guvernului, a fost bruscată, împinsă la pământ și lovită în diferite părți ale corpului de către doi polițiști, identificați ulterior ca P.C. și D.R., acțiuni în urma cărora și-ar fi pierdut cunoștința.
După ce și-a revenit, reclamanta s-a întors la domiciliu și a solicitat intervenția serviciului de ambulanță. Ea a informat personalul medical că agresiunile ar fi fost comise de către cei doi polițiști. La 8 aprilie 2009, serviciul de ambulanță a informat Inspectoratul de Poliție Buiucani despre acel incident. Ulterior, la 10 august 2009, reclamanta a fost supusă unei examinări medico-legale. Potrivit raportului de expertiză medico-legală din 17 august 2009, ea a suferit vătămări corporale de gravitate medie.
La 29 iunie 2009, în urma plângerii depuse de către reclamantă, a fost pornită urmărirea penală împotriva lui P.C. și D.R. pentru cauzarea intenționată a vătămărilor corporale medii. Reclamanta a fost recunoscută în calitate de parte vătămată, iar polițiștii vizați au fost audiați în cadrul urmăririi penale.
Prin sentința Judecătoriei Buiucani din 6 august 2014, cei doi polițiști au fost achitați. Instanța a reținut, în esență, că nu existau probe directe care să demonstreze prezența acestora la locul comiterii faptei și că declarațiile reclamantei erau contradictorii.
Atât reclamanta, cât și procurorul au contestat sentința cu apel. În cererea sa, reclamanta a susținut că a aflat despre recalificarea juridică a faptelor investigate din infracțiunea de cauzare intenționată a vătămărilor corporale într-o infracțiune de exces de putere abia după finalizarea urmăririi penale. De asemenea, ea a afirmat că, după transmiterea dosarului de la Procuratura Militară la Procuratura municipiului Chișinău, a dispărut documentul emis de serviciul de ambulanță care conținea informații privind vătămările corporale ale reclamantei.
Totodată, reclamanta a menționat că, în procesul de studiere a materialelor cauzei după expedierea acesteia în instanță, a constatat că trei CD-uri cu înregistrări video provenite de la camerele de supraveghere ale clădirii Guvernului și un CD conținând interceptări telefonice ale inculpaților nu figurau în lista probelor anexată de procuror. Potrivit acesteia, în aprilie 2011, cele trei CD-uri cu înregistrări video au reapărut în dosar.
La 31 ianuarie 2012, a fost pornită o cauză penală separată cu privire la falsificarea actelor emise de serviciul de ambulanță la 8 aprilie 2009.
În cadrul examinării apelului a fost audiat un nou martor, D., care, fiind prezent la protest, a declarat că l-a observat pe unul dintre inculpați, P.C., târând pe jos o femeie.
Prin decizia din 13 decembrie 2016, Curtea de Apel Chișinău a menținut sentința de achitare. Instanța de apel a constatat suplimentar că procurorul nu solicitase reaudierea inculpaților în ședința de apel, motiv pentru care aceștia nu puteau fi condamnați. Curtea de Apel a anunțat că decizia motivată urma să fie pronunțată la 27 decembrie 2016. Totuși, termenul de redactare a fost amânat de două ori, iar decizia motivată a fost emisă, în lipsa părților, la 27 ianuarie 2017.
Ulterior, procurorul a declarat recurs. La rândul său, reclamanta a depus, la 28 februarie 2017, un recurs nemotivat, invocând faptul că nu a fost prezentă la pronunțarea deciziei motivate și a solicitat acordarea unui termen de 30 de zile.
Prin decizia din 30 mai 2017, Curtea Supremă de Justiție a menținut soluțiile instanțelor inferioare. Totodată, aceasta a constatat că recursul reclamantei fusese depus tardiv.
În fața Curții, reclamanta a invocat încălcarea Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Guvernul a invocat excepția neepuizării căilor interne de atac, susținând că reclamanta nu a respectat termenul legal pentru declararea recursului. Curtea a respins această excepție, reținând că, având în vedere complexitatea cauzei și amânările repetate ale redactării deciziei motivate, solicitarea reclamantei privind acordarea unui termen suplimentar pentru motivarea recursului a fost rezonabilă. Curtea a mai observat că recursul procurorului a fost examinat pe fond, ceea ce a permis Curții Supreme de Justiție să analizeze cauza în ansamblul său.
În ceea ce privește aplicabilitatea Articolului 3 din Convenție, Curtea a reținut că natura și gravitatea vătămărilor constatate impuneau autorităților obligația de a desfășura o investigație eficientă cu privire la acuzațiile de rele tratamente.
Analizând eficiența investigației, Curtea a constatat, în primul rând, lipsa de promptitudine a autorităților. În special, aceasta a observat că urmărirea penală a fost pornită la aproximativ trei luni după incident, că examinarea medico-legală a reclamantei a avut loc abia la 10 august 2009 și că cei doi presupuși făptuitori, identificați încă de la începutul investigației, au fost audiați după aproximativ cinci, respectiv șapte luni de la producerea evenimentelor. Curtea a remarcat că aceste întârzieri nu au fost explicate în mod convingător de către autorități.
În continuare, Curtea a evidențiat mai multe deficiențe care au afectat eficiența investigației. Astfel, dispariția de la dosar a înregistrărilor video a compromis valoarea probatorie a acestora. De asemenea, instanțele naționale nu au examinat declarațiile martorului D., care fusese audiat în faza apelului.
Curtea a acordat importanță și faptului că reclamanta nu a fost informată în timp util despre recalificarea juridică a faptelor investigate, aflând despre aceasta doar după finalizarea urmăririi penale.
Totodată, Curtea a observat că omisiunea procurorului de a include înregistrările video în lista probelor, precum și omisiunea de a solicita reaudierea inculpaților în fața instanței de apel au constituit deficiențe suplimentare care au afectat eficiența investigației.
În consecință, Curtea a constatat încălcarea sub aspect procedural a Articolului 3 din Convenție, acordând reclamantei 7.500 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 2.000 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
