© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 11 iunie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Grafescolo S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 49552/16).
Cauza vizează, în principal, un litigiu civil în cadrul căruia autoritățile publice locale au obținut anularea unui contract de vânzare-cumpărare a unui teren situat pe malul râului Nistru, în pofida argumentului societății reclamante potrivit căruia acțiunea ar fi fost depusă după expirarea termenului general de prescripție.
La 13 februarie 2003, Consiliul orășenesc Vadul lui Vodă a adoptat o decizie prin care a autorizat societatea reclamantă să cumpere un teren, împreună cu serele amplasate pe acesta. La 11 martie 2003, Primăria orașului Vadul lui Vodă și societatea reclamantă au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia societatea a achitat o parte din preț și și-a înregistrat dreptul de proprietate asupra terenului.
La 25 decembrie 2006, Primăria orașului Vadul lui Vodă a sesizat Judecătoria Ciocana, solicitând declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Autoritatea locală a susținut că terenul se afla în zona de protecție a râului Nistru, iar legislația națională interzicea vânzarea terenurilor amplasate în asemenea zone. Societatea reclamantă a invocat faptul că acțiunea era prescrisă, întrucât fusese depusă la mai mult de trei ani de la încheierea contractului.
Prin hotărârea din 13 aprilie 2007, Judecătoria Ciocana a admis acțiunea Primăriei, a declarat nul contractul de vânzare-cumpărare și a dispus restituirea sumelor achitate de către societatea reclamantă. La 16 ianuarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a menținut această soluție, fără a examina argumentul reclamantei privind prescripția.
Această omisiune a fost examinată anterior de către Curte în cauza Grafescolo S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 36157/08, hotărârea din 22 iulie 2014), în care Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, reținând că instanțele naționale nu au răspuns argumentului societății reclamante privind termenul de prescripție.
În urma acestei hotărâri, procedurile interne au fost redeschise. Prin decizia din 29 iunie 2016, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul societății reclamante și a admis recursul Primăriei. Instanța supremă a menținut hotărârea Judecătoriei Ciocana din 13 aprilie 2007, prin care contractul fusese declarat nul, și a dispus restabilirea situației anterioare. Spre deosebire de procedurile inițiale, Curtea Supremă de Justiție a examinat expres argumentul privind prescripția, reținând că acțiunile prin care se solicită constatarea nulității absolute sunt imprescriptibile.
În fața Curții, societatea reclamantă s-a plâns, în baza Articolului 6 § 1 din Convenție, că instanțele naționale nu ar fi examinat în mod corespunzător argumentul său privind prescripția. De asemenea, aceasta a invocat Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, susținând că anularea contractului de vânzare-cumpărare și pierderea terenului și a serelor au constituit o ingerință nelegală și disproporționată în dreptul său de proprietate.
Curtea a reținut că, în decizia din 29 iunie 2016, Curtea Supremă de Justiție a analizat în mod explicit argumentul societății reclamante privind prescripția. Instanța supremă a examinat dispozițiile relevante ale Codului civil și a explicat de ce termenul general de prescripție de trei ani nu era aplicabil, având în vedere statutul juridic special al terenului, care făcea parte din domeniul public și era situat într-o zonă de protecție a apelor.
Prin urmare, Curtea a respins acest capăt de cerere ca vădit nefondat, constatând că nu exista nicio aparență de încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție.
Cu referire la plângerea întemeiată pe Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a admis, că societatea reclamantă avea un „bun” protejat de Convenție. Totuși, Curtea a constatat că ingerința avea o bază legală clară, întrucât terenul era amplasat în zona de protecție a râului Nistru și, potrivit legislației naționale, nu putea fi înstrăinat prin vânzare.
Curtea a mai reținut că protecția mediului și protejarea resurselor publice, inclusiv a terenurilor care fac parte din domeniul public, constituie interese publice legitime. Anularea contractului a urmărit aplicarea unor norme imperative care interziceau înstrăinarea terenurilor protejate și restabilirea integrității domeniului public.
Totodată, Curtea a observat că societatea reclamantă a obținut restituirea sumelor achitate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, Curtea a considerat că societății reclamante nu i-a fost impusă o sarcină excesivă și că justul echilibru dintre interesul public și drepturile acesteia nu i-a fost afectat.
În consecință, Curtea a declarat cererea inadmisibilă, constatând că plângerile formulate în baza Articolului 6 § 1 din Convenție și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt vădit nefondate.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
