© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 12 decembrie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Cristiuc v. Republica Moldova (nr. 57353/16).
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolelor 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând executarea tardivă a unei hotărâri judecătorești din 16 noiembrie 2012, pronunțată în favoarea sa, privind plata restanțelor salariale neachitate de către o companie municipală, și lipsa unui recurs efectiv în această privință.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 18 aprilie 2015, reclamantul a inițiat o acțiune în judecată în baza Legii nr. 87/2011, solicitând despăgubiri pentru neexecutarea hotărârii judecătorești emise în favoarea sa. Printr-o decizie definitivă din 20 aprilie 2016, Curtea Supremă de Justiție i-a acordat reclamantului 7.393 de lei pentru prejudiciul material, i.e. dobânzi de întârziere, 12.000 de lei pentru prejudiciu moral și 2.000 de lei pentru costuri și cheltuieli.
După comunicarea cererii, bazându-se pe art. 449 lit. (g) din Codul de procedură civilă, la 24 februarie 2021, Agentul guvernamental a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție din 20 aprilie 2016. Prin încheierea din 23 iunie 2021, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire, a casat decizia sa din 20 aprilie 2016, dispunând rejudecarea cauzei. Totodată, Curtea Supremă de Justiție a constatat încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-i reclamantului o sumă globală în mărime de 1.550 de euro pentru prejudiciu moral, inclusiv costuri și cheltuieli.
În urma rejudecării recursurilor, prin decizia definitivă din 15 decembrie 2021, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului, acordându-i toate despăgubirile solicitate în mărime de 29.934 de lei pentru prejudiciu material, i.e. valoarea creanței și dobânda de întârziere pentru perioada 16 noiembrie 2012 – 18 aprilie 2015, 30.000 de lei pentru prejudiciu moral și 11.000 de lei pentru costuri și cheltuieli.
La 26 ianuarie 2022, reclamantul a solicitat continuarea procedurii contencioase în fața Curții, susținând că despăgubirile acordate de către instanțele naționale sunt inadecvate și insuficiente. În special, el a invocat lipsa acordării dobânzilor de întârziere aferente perioadei 18 aprilie 2015 – 27 aprilie 2022.
Având în vedere rezultatele procedurii de revizuire, i.e. constatarea încălcării drepturilor reclamantului și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, prejudiciul material, inclusiv dobânzi de întârziere până în aprilie 2015, Guvernul a invocat excepția de inadmisibilitate privind pierderea calității de victimă a reclamantului în sensul Articolului 34 din Convenție. Referitor la afirmațiile reclamantului privind neplata dobânzilor de întârziere pentru perioada 18 aprilie 2015 – 27 aprilie 2022, Guvernul a susținut că, în conformitate cu legislația în vigoare, reclamantul ar fi trebuit să depună la Curtea Supremă de Justiție, după redeschiderea procedurii, o nouă cerere de plată a acestor sume, însoțită de un calcul actualizat al dobânzilor.
Curtea a concluzionat că despăgubirile acordate reclamantului în urma procedurii de revizuire corespund sumelor acordate de către Curte în cauze similare. În consecință, reclamantul nu mai poate fi considerat victimă a unei încălcări, în sensul Articolului 34 din Convenție. De asemenea, Curtea a remarcat că, dacă dobânzile de întârziere aferente perioadei aprilie 2015 – aprilie 2022 au rămas neplătite, acest fapt se datorează exclusiv omisiunii reclamantului de a formula o cerere în acest sens în cadrul procedurii de examinare a recursului său ordinar, după redeschiderea cauzei în fața Curții Supreme de Justiție. În concluzie, Curtea a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a solicita aceste sume, dar nu a făcut-o.
În consecință, Curtea a declarat cererea inadmisibilă în baza Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
