© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 17 mai 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauzaCanuda v. Republica Moldova(nr. 4670/16).
Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând aplicarea unor rele tratamente de către ofițerii de poliție în timpul arestării sale, ceea ce l-ar fi lipsit de capacitatea de a merge; lipsa unei investigații eficiente cu privire la plângerea sa referitoare la tratamentele respective, precum și caracterul insuficient al asistenței medicale acordate în detenție. De asemenea, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 5 § 3 din Convenție, din cauza lipsei unor motive suficiente și relevante pentru aplicarea și prelungirea arestului preventiv în privința sa pentru o perioadă de peste 3 ani.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul a fost reținut la 22 iulie 2012. Conform raportului medical efectuat a doua zi, reclamantului i-ar fi fost cauzate multiple echimoze în regiunea pieptului și pe partea inferioară a spatelui în rezultatul aplicării forței de către ofițerii de poliție. În consecință, reclamantul și-a pierdut capacitatea de a merge sau de a sta așezat.
În acest context, la 26 octombrie 2012 procurorul a respins plângerea reclamantului cu privire la relele tratamente aplicate de către ofițerii de poliție, constatând că aplicarea forței fusese legală. În 2016 investigația a fost reluată, însă încetată la scurt timp, din același motiv. Ulterior, în 2017 reclamantul a retras apelul său împotriva încetării repetate a investigației. Cu toate acestea, la 25 februarie 2020 instanța de apel a dispus reluarea examinării apelului reclamantului, concluzionând că el fusese forțat să-și retragă cererea.
Reclamantul s-a aflat în arest preventiv până la condamnarea sa la 1 octombrie 2015.
Cu privire la pretinsa încălcare a Articolului 3 din Convenție, Guvernul a indicat că aplicarea forței fusese necesară, deoarece reclamantul ar fi opus rezistență ofițerilor de poliție și ar fi putut deține o armă asupra sa. De asemenea, Guvernul a prezentat un extras din fișa medicală a reclamantului, care demonstra originea incertă și mixtă a durerii sale în regiunea coloanei vertebrale și a slăbiciunii membrelor sale inferioare.
Deși reclamantul avea, într-adevăr, afecțiuni preexistente ale coloanei vertebrale, Curtea a reținut că el își pierduse capacitatea de a merge imediat după reținerea sa, iar concluziile medicale prezentate de către Guvern nu excludeau posibilitatea survenirii consecințelor respective în rezultatul aplicării forței de către ofițerii de poliție. De asemenea, Curtea a remarcat că Guvernul eșuase să prezinte suficiente dovezi care ar fi justificat necesitatea aplicării forței în privința reclamantului. Astfel, Curtea a constatat o încălcare materială a Articolului 3 din Convenție, stabilind că utilizarea forței în privința reclamantului constituise un tratament degradant.
Referitor la eficiența investigației cu privire la plângerea reclamantului referitoare la relele tratamente, Curtea a considerat că Guvernul nu prezentase suficiente dovezi care ar fi demonstrat inițierea vreunei investigații cu scopul de a colecta probe relevante. De asemenea, nu existau dovezi care să demonstreze că alegațiile reclamantului cu privire la aplicarea relelor tratamente în incinta izolatorului de detenție provizorie fuseseră investigate. În același timp, Curtea a concluzionat că autoritățile eșuaseră să demonstreze faptul că aplicarea forței în privința reclamantului în timpul reținerii sale fusese strict necesară și proporțională. Prin urmare, Curtea a constatat și o încălcare procedurală a Articolului 3 din Convenție.
Cu privire la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție, procurorul și instanțele judecătorești naționale au indicat că exista riscul eschivării de la urmărirea penală sau al obstrucționării justiției, reieșind din faptul că reclamantul săvârșise anterior alte infracțiuni. Reclamantul a considerat riscurile respective nefondate, din cauza imobilității sale.
Deși acuzațiile împotriva reclamantului erau, într-adevăr, deosebit de grave, Curtea a indicat că instanțele judecătorești naționale nu acordaseră suficientă importanță argumentului său, potrivit căruia el nu s-ar fi putut eschiva de la urmărirea penală, din cauza imobilității sale. De asemenea, Curtea a luat în considerare faptul că motivele pentru prelungirea arestului preventiv în privința reclamantului rămaseră neschimbate pentru o perioadă de peste 3 ani după trimiterea cauzei spre judecare. Curtea a reținut și faptul că în privința unui alt inculpat în cadrul aceleiași cauze fusese aplicat arestul la domiciliu în calitate de măsură preventivă. Prin urmare, concluzionând că nu existau motive suficiente și relevante pentru aplicarea și prelungirea arestului preventiv în privința reclamantului, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție.
Cu toate acestea, Curtea nu i-a acordat reclamantului despăgubiri pentru încălcările constatate, deoarece el eșuase să prezinte în timp util pretențiile sale cu privire la satisfacția echitabilă.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
