© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 2 iulie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Babii v. Republica Moldova (nr. 19726/14).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a principiului securității raporturilor juridice, având în vedere faptul că o acțiune civilă introdusă împotriva reclamantului, care, potrivit susținerilor acestuia, era prescrisă, a fost admisă de către instanțele de judecată naționale.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 25 ianuarie 2006, o persoană fizică, P., a depus împotriva reclamantului o acțiune civilă având ca obiect restituirea a cinci împrumuturi acordate acestuia. În cursul procedurii, reclamantul a susținut că termenul de trei ani pentru introducerea unei asemenea acțiuni nu fusese respectat de către P. în ceea ce privește patru dintre cele cinci împrumuturi. Era vorba despre un prim împrumut din 27 iunie 2001, acordat pe o durată de trei luni, un al doilea împrumut din 1 iunie 2002, acordat pe o durată de două luni, un al treilea împrumut din 26 iunie 2002, acordat pe o durată de șase luni și, în sfârșit, un al patrulea împrumut din 11 septembrie 2002, acordat pe o durată de patru luni.
Ulterior, în urma transmiterii spre rejudecare a cauzelor, dispusă de către instanțele ierarhic superioare, instanța de fond a pronunțat mai multe hotărâri.
Prin hotărârea din 28 martie 2013, Curtea de Apel s-a pronunțat din nou asupra întregii cauze. Ea a respins excepția invocată de către reclamant și a apreciat că acțiunea nu era tardiv introdusă, motivând că, la 28 octombrie 2004, procuratura dispusese încetarea urmăririi penale în urma plângerii penale formulate de către P. împotriva reclamantului pentru escrocherie. Pe fond, Curtea de Apel a admis parțial pretențiile lui P. și a obligat reclamantul să-i plătească suma de 51 150 de dolari americani, reprezentând creanța principală și dobânzile de întârziere aferente.
În urma formulării unui recurs de către reclamant, la 18 septembrie 2013, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței de apel. Potrivit unei recipise semnate de P. la 24 februarie 2014, reclamantul i-a achitat acestuia integral suma stabilită de către instanțe.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns în fața Curții că instanțele naționale nu și-au motivat în mod corespunzător hotărârile cu privire la excepția tardivității acțiunii formulate de către P. și că au admis, fără temei, o acțiune prescrisă îndreptată împotriva sa, ceea ce ar fi contrar principiului securității raporturilor juridice.
După comunicarea cererii depuse de către reclamant la Curte, reclamantul a depus o cerere de revizuire. Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea, în temeiul art. 449 lit. g) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia revizuirea se admite atunci când în fața Curții este pendinte o procedură de soluționare pe cale amiabilă. În dispozitivul deciziei sale, Curtea de Apel a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție. Totodată, ea a dispus rejudecarea cauzei de către un alt complet al Curții de Apel.
La 16 februarie 2023, Curtea de Apel Chișinău a pronunțat o încheiere suplimentară la cea din 10 noiembrie 2022, acordând reclamantului suma de 3.500 de euro cu titlu de despăgubire pentru întregul prejudiciu moral și material pe care acesta considera că l-a suferit ca urmare a încălcării Articolului 6 § 1 din Convenție, precum și pentru cheltuielile de judecată.
Prin decizia din 27 iunie 2023, Curtea de Apel Chișinău a reexaminat cauza. Ea a respins din nou excepția invocată de către reclamant privind tardivitatea acțiunii formulate de P. Instanța de apel a apreciat că acțiunea introdusă de către P. împotriva reclamantului nu era tardivă, întrucât, în conformitate cu art. 220 alin. (5) din Codul de procedură penală, termenul de trei ani începuse să curgă din nou la 28 octombrie 2004, data la care procuratura dispusese clasarea cauzei penale în urma plângerii penale formulate de către P. împotriva reclamantului. Curtea de Apel a adăugat că P. introdusese acțiunea împotriva reclamantului la 25 ianuarie 2006, în interiorul termenului de trei ani. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel a obligat reclamantul să plătească lui P. suma de 51 150 de dolari americani, reprezentând creanța principală și dobânzile de întârziere aferente. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, care este în prezent pendinte la Curtea Supremă de Justiție.
Curtea a observat că, având în vedere circumstanțele speței, respectarea termenelor de prescripție reprezenta una dintre problemele esențiale pe care instanțele naționale trebuiau să le soluționeze și că acest aspect avea o influență decisivă asupra soluției cauzei.
În lumina prevederilor Codului civil, Curtea a observat că termenul de trei ani pentru introducerea unei acțiuni începe să curgă din momentul în care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului său. Curtea a constatat că, în cazul în care acest termen a început să curgă în prezenta cauză, astfel cum susține reclamantul, de la data la care cele patru împrumuturi litigioase deveniseră exigibile, atunci acțiunea introdusă de către P. împotriva reclamantului cu privire la aceste împrumuturi trebuia respinsă ca prescrisă. Curtea a reținut că, în procedura inițială desfășurată înainte de introducerea cererii la Curte, instanțele naționale au apreciat, fără a oferi alte explicații, că termenul de trei ani începuse să curgă de la data la care fusese dispusă clasarea plângerii penale formulate de P. împotriva reclamantului.
Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că principiul securității raporturilor juridice, garantat de Articolul 6 § 1 din Convenție, nu a fost respectat în prezenta cauză, întrucât instanțele naționale au admis acțiunea formulată de P. împotriva reclamantului cu privire la cele patru împrumuturi litigioase.
Totuși, Guvernul a invocat pierderea calității de victimă a reclamantului urmare a redeschiderii procedurilor la nivel național și a pronunțării încheierilor Curții de Apel Chișinău din 10 noiembrie 2022 și 16 februarie 2023. Cu referire la acest argument, Curtea a reamintit că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de „victimă”, în sensul Articolului 34 din Convenție, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau în substanță, încălcarea Convenției și au reparat-o ulterior.
În speță, Curtea a constatat că, în cadrul procedurii redeschise, Curtea de Apel Chișinău a recunoscut încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție în privința reclamantului și i-a acordat suma de 3 500 de euro pentru prejudiciul material și moral suferit, sumă care este conformă cu cele acordate de către Curte în cauze similare. Cu toate acestea, Curtea a fost nevoită să examineze dacă garanțiile prevăzute de Articolul 6 din Convenție au fost respectate în cadrul procedurii de redeschidere a cauzei.
În acest sens, Curtea a observat că, în cadrul acestei noi proceduri, Curtea de Apel Chișinău a aplicat dispozițiile art. 220 alin. (5) din Codul de procedură penală pentru a concluziona că acțiunea introdusă de către P. împotriva reclamantului nu era tardivă. Totuși, această dispoziție a intrat în vigoare la 14 ianuarie 2019, respectiv la treisprezece ani după introducerea acțiunii de către P.
Curtea a stabilit deja că este incompatibilă cu Convenția aplicarea unei noi legislații privind termenele în materie civilă într-un mod care ar răsturna situații juridice devenite definitive ca urmare a aplicării termenului de prescripție în vigoare înainte de adoptarea noii legislații.
Curtea a subliniat că, la momentul introducerii acțiunii de către P. împotriva reclamantului, nu exista niciun temei legal pentru a considera că o ordonanță de clasare determina începerea curgerii unui nou termen de prescripție. Această regulă, prevăzută în prezent la art. 220 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost introdusă în legislația Republicii Moldova cu mult timp după depunerea cererii în instanță de către P. Curtea a concluzionat, prin urmare, că aplicarea acesteia de către Curtea de Apel Chișinău în speță este contrară principiului securității raporturilor juridice.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că procedura care a urmat după redeschiderea cauzei nu este conformă cu garanțiile oferite de Articolul 6 din Convenție, excepția Guvernului privind pierderea de către reclamant a calității de victimă fiind respinsă.
Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție, ca urmare a faptului că instanțele naționale au admis, cu încălcarea principiului securității raporturilor juridice, acțiunea formulată de către P. împotriva reclamantului în partea referitoare la cele patru împrumuturi în discuție. Curtea a acordat reclamantului 2.000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
